Am decis să vin cu o continuare la acest articol din cu totul alte considerente decât cele care duc la invazia de sequels și, mai nou, prequels, de la Hollywood: nu este implicată proverbiala vacă de muls aici, doar eterna mea pasiune pentru filme și mâncare. Pasiuni pe care intenționez să le îmbin de câte ori am ocazia, astfel că o să las, de această dată intenționat, loc de „va urma”.
Încep cu două titluri clasice pe care le-am omis, nici eu nu știu cum, în primul articol. Cum să uiți scena în care Julia Roberts și James Franco savurează o pizza în Italia, țara responsabilă de partea cu mâncatul din Eat, Pray, Love (2010)? Poate pentru că partea cu iubirea, unde îl avem pe Javier Bardem și care se desfășoară în Bali, acaparează povestea. Pentru mine rămâne, totuși, unul din filmele emblematice când vine vorba de… mâncat, rugat și iubit. Presupun că l-ați văzut deja, așa cum presupun că ați văzut și animația Ratatouille (2007), cealaltă mare omisiune din articolul precedent. De curiozitate, voi la ce va gândiți prima dată când auziți termenul de ratatouille? La un șobolan simpatic, cu bonetă de bucătar? Sau la un fel de mâncare — practic, ghiveci de legume, but make it fancy? Și dacă mâncarea e prima, câți dintre voi știați de această tocăniță, dacă nu era Pixar? Nu îmi e rușine să recunosc că habar n-aveam de tocănița hipster și că șobolanii încă poartă bonetă de bucătar, în mintea mea.
Tot un clasic, dar de data aceasta pe bune. Am văzut Big Night (1996) ca urmare a recomandărilor primite de la voi și, pe lângă faptul că este a doua oară când, pusă în fața unui festin culinar, eu poftesc cel mai tare la o omletă (pentru o reîmprospătare de memorie, așa am pățit și cu The Hundred-Foot Journey), aș vrea să consemnez în scris că mi-aș dori ca în toate filmele care au oarece legatură cu mâncatul să apară Stanley Tucci. Evident, acum nu mai am liniște până nu găsesc Searching for Italy pe un canal de streaming disponibil în România. Still searching, dacă vă întrebați.
Big Night este un festin, atât culinar, cât și cinematografic, care îmi confirmă, încă o dată, că gătitul este o artă (și, ca orice artă, stă sub amenințarea comercialului) și, mai mult de atât, un act de iubire. „În dragoste și în viață, o singură mare noapte poate schimba totul” — de la această premisă pleacă povestea înduioșătoare a doi frați, Primo si Secundo, care au emigrat din Italia în Statele Unite, unde și-au deschis un restaurant cu specific italian. Întrucât nu sunt dispuși să-și irosească talentul oferindu-le clienților mâncărurile banale pe care acestea le doresc, așa cum procedează cei de la un local din apropiere, doldora de clienți, restaurantul lor are zilele numărate. Poate o noapte mare, cu un meniu pe sufletul celor doi frați, să schimbe soarta restaurantului? De văzut, musai, dar nu pe burta goală, mai ales dacă vă place bucătăria italienească.
Între timp, și oferta de la cinema a fost apetisantă. Am avut mult-discutatul The Menu (2022), o satiră foarte actuală, dusă la extrem, despre o societate ahtiată după spectacol și experiențe exclusiviste, pentru care mâncarea servită la restaurantele de tip fine dining contează puțin spre deloc dacă nu vine cu show inclus. Grăitoare mi se pare scena în care chef-ul (interpretat magistral de Ralph Fiennes) îl pune pe unul dintre clienții fideli ai restaurantului să îi numească măcar un fel de mâncare servit de-a lungul timpului. Spoiler: nu este în stare să o facă. Mie mi-a plăcut filmul, deși finalul mi-l imaginam/doream altfel.
Apoi, am avut La cena perfetta, un film care te trece prin toate clișeele, fără ca acest lucru să îi știrbească din farmec. Avem băiatul rău la suprafață, implicat în mafie, dar cu un suflet mare, care ajunge să preia un restaurant din Roma, pe care să-l folosească drept fațadă pentru spălat banii. Doar că lui îi place să gătească, fosta proprietară nu este doar un chef talentat, ci și foarte frumoasă, minciuna are picioare scurte, bla bla — știți povestea, prea bine chiar. Dar puteți să rezistați unei porții de paste „ca la mama lor”? Eu nici măcar nu încerc.
Dacă nu ați renunțat la abonamentele Netflix, puteți vedea Toscana (2022), măcar pentru peisaje și mâncare, dacă nu pentru poveste — din nou, una pe care o știți deja: un EL blazat, chef danez, de data asta, moștenește afacerea tatălui său și se duce în Toscana pentru a o vinde. Acolo o întâlnește pe EA și planurile inițiale îi sunt date peste cap. Cum ar veni, planurile de acasă nu se potrivesc cu cele din Toscana.
Pe HBO GO era disponibil, la un moment dat, filmul Delicieux, dar la cât m-am lungit eu până am terminat acest articol, a dispărut din listă. De ținut minte pentru când o să-l găsiți pe vreo platformă de streaming, întrucât, așa cum zice și titlul, este delicios. În Franța anului 1789, înainte de Revoluție, talentatul bucătar Manceron reușeste să-l supere pe ducele de Chamfort și să se pună rău cu nobilimea vremii atunci când decide să servească un preparat creație proprie, care nu fusese aprobat, la cina găzduită de duce. Consecințele nu se lasă așteptate: Manceron este concediat și se retrage la un han, unde, demotivat de lipsa clienților, renunță la pasiunea sa pentru gătit. Moment în care își face apariția o femeie misterioasă, dispusă să-l plătească pentru a învăța de la el cum stă treaba cu gătitul. Știu că nu pare din cele scrise aici, dar povestea duce, pe o cale sinuoasă, la crearea primului restaurant din Franța.
Pe Disney+ puteți să vă delectați cu sezonul 1 din The Bear, un serial despre care nu credeam că este posibil să îmi placă atât. Carmen Berzatto, un chef tânăr și dedicat, este nevoit să renunțe la lumea restaurantelor fine-dining și să preia frâiele micului restaurant de familie, specializat în sandwichuri (cu vită). Este plin de viață și patos serialul ăsta, ușor claustrofob uneori, dar incredibil de real tot timpul — parcă ești acolo, în bucătărie, încercând să te faci auzit peste vocile care vorbesc de-a valma. Pe 22 iunie se lansează sezonul al doilea și tare sunt curioasă ce e în meniu de data asta.
Închei partea cu un titlu, cred eu, mai puțin cunoscut, dar care merită atenția voastră — Green Sea (2020), un film grecesc molcom și nostalgic, ca o cină pregătită în casă. Anna și-a pierdut memoria, dar nu și priceperea de a găti, ceea ce o ajută să își găsească de lucru la o tavernă de pe malul mării, deținută de un bărbat singuratic. De văzut pentru o Grecie diferită de cea pe care o vizităm în vacanțe — partea cu mâncarea este implicită.
Dacă vreți să asezonați experiențele cinefile și cu lecturi tematice, vă recomand cu încredere câteva titluri — pe lângă cele care stau la baza ecranizărilor menționate în cele două articole:
- Gust. Autobiografia mea culinară, de Stanley Tucci — îl iubeam dinainte, ca actor, de acum îl iubesc și în postura de scriitor. De citit cu pauze multe și dese, pentru răsfățat papilele.
- O delicatesă, de Muriel Barbery — scrisă în stilul elegant, dulce-amărui al autoarei, cartea spune povestea unui mare critic culinar, aflat pe patul de moarte, care caută printre amintirile sale o savoare anume. Mâncarea ca declanșator de senzații și amintiri? Proust aprobă.
- Kitchen Confidential, de Anthony Bourdain — „nu comanda pește lunea” este o regulă pe care eu o respect și acum (bine, nici nu mi-e greu, având în vedere cât de rar consum eu pește), deși lucrurile (și livrările) cu siguranță s-au mai schimbat față de anul 1999, când a fost scrisă cartea.
- Cină cu ficat și inimă, de Mihaela Apetrei — crime fiction autohton cu tușe gourmet? Avem. Citez din descrierea cărții: „Invitațiile la cină sunt pentru obezul Murki un fel de tactică de supraviețuire. Numai că aceste invitații declanșează un șir de morți misterioase, din care lipsesc mobilul și arma crimei. Doar câțiva oameni dețin amănuntele care pot dezlega enigma.”
Diferența dintre această carte și toate celelalte din lista este că șansele să ți se facă poftă de mâncare în timp ce citești sunt aproape inexistente.
Va urma?
