Se spune despre noi, românii, că avem un cult nejustificat al proprietății. Că nu ne simțim compleți, împliniți, realizați dacă nu deținem un act de proprietate pentru o casă sau un apartament. Că nu suntem suficient de deschiși să ne mutăm cu serviciul, să schimbăm chiria cu una mai la îndemână de locul de muncă și ne agățăm prea mult de ideea de a pune stăpânire pe ceva.
Pentru străini pare greu de asimilat acest fapt. Mi-a fost dat, în diferite rânduri, să lucrez alături de persoane provenite din alte țări europene care criticau tacit lipsa de deschidere a oamenilor din orașele mai mici atunci când venea vorba de mobilitate profesională. Asta, evident, fără a lua în calcul că unei persoane cu familie nu îi poți oferi șansa de a prelua un nou rol în alt oraș și să ai pretenția de a-ți da răspunsul pe loc.
Românii sunt familiști, chiar dacă nu au cele mai fericite familii sau nu tot timpul își doresc să își petreacă timpul cu copiii sau în compania partenerului, dar nevoia de a ajunge acasă, în locul în care au investit bani, timp și energie ca să îl personalizeze, le dă puterea de a o lua de multe ori de la capăt a doua zi.
Vorbesc aici în calitatea de persoană care de la 18 ani, de când a plecat la facultate, a experimentat schimbări locative atât de frecvente, jonglând în ultimii douăzeci de ani atât cu statul în chirie, cât și în apartament proprietate personală.
Ce diferă? Lista e lungă și nu cred că aș avea neapărat răbdare să identific toate aspectele pro și contra ale celor două opțiuni și, pentru cineva care a stat mult timp în chirie, propriul apartament nu vine neapărat la pachet cu senzația de relaxare sau realizare. Nu imediat și nu dacă urmează 20-30 de ani de rate la bancă, dar poate fi un punct bun de plecare pentru mobilizarea resurselor materiale câștigate.
Mi-am pus de multe ori problema dacă o casă sau un apartament m-ar satisface, dacă interacțiunea lunară cu un proprietar căruia îi dau chiria m-ar deranja atât de tare încât să mă apuc de un credit, mai ales că, recunosc, mare parte dintre proprietarii cu care am interacționat în calitate de chiriaș au fost persoane de bun-simț. Propria casă vine la pachet cu cheltuieli mai mari și obligații mai multe. Da, ai dreptul să renovezi, modifici, strici ce îți trece prin cap fără să ceri aprobare în avans, dar o astfel de decizie te și leagă puțin de un loc.
Îmi era greu să mă imaginez locuind pe aceeași stradă până la pensie, salutând aceeași vecini și privind același decor pe geamurile casei. Stabilitatea poate fi uneori obositoare. Mutatul, renovatul, întreținutul pe termen lung pot deveni din nou subiect plictisitor. Nu sunt naivă, știu că te poți muta și cumpăra alt apartament dacă te plictisești sau să revii în chirie, în timp ce îți subînchiriezi apartamentul pentru care plătești credit, dar mie îmi plac lucrurile care nu mă agită inutil și mă lasă să îmi folosesc energia creativă pentru alte proiecte.
Deci nu aceste detalii m-au determinat să analizez acest aspect, ci altul și mai tragic. Am încercat să mă imaginez la 70 de ani, încă în viață (da, știu!) și încercând să găsesc pe cineva care să fie de acord să mă primească drept chiriaș. Și nu la azil, unde poți primi un pat și un coleg de cameră dacă ai bani, ci pe cineva care ar fi dispus să accepte în casa sa o bătrână înceată, bolnavă, cu o pensie probabil insuficientă, care să lase în urma sa iz de medicamente sau urină… și mi-am dat seama că cel mai probabil nu există varianta asta. Orice proprietar care își dorește să își valorifice investiția va alege să renoveze rapid să elimine din casă mirosul de vagă descompunere pentru a putea închiria spațiul unui cuplu tânăr, salariat, sau unui burlac corporatist căruia își va permite să îi salte chiria fără păreri de rău.
Ai ajunge atunci, la bătrânețe, să stai pe capul copiilor și nu este ceva ce îmi doresc. Să ocup o cameră într-o casă în care veselia, tinerețea, foiala, să mi se pară un afront când medicamentele nu își fac cum trebuie efectul.
În străinătate sunt proprietăți pe care statul le închiriază și atunci acest impact este mai puțin supărător, dar nu complet eliminat, dar în România, țara în care oamenii – stămutați, destabilizați, temători pentru ce le aduce ziua de mâine – fac tot posibilul să aibă un loc al lor sau mai multe din care să scoată și profit.
Așa că dacă nu simți nevoia de un loc al tău pentru că poți transforma ușor orice spațiu în unul în care să te simți confortabil și nu stai pe un sac de bani care să îți permită să faci oricând switch-ul dintre chiriaș sau proprietar, poate ar fi bine să te întrebi, la fel ca mine: cine te va ține în chirie la 70 de ani?