Între margini este o incursiune în lumea literară a Elenei Ferrante, și constă în patru eseuri care dezvăluie pasiunea și complexitatea care însoțesc actul de a scrie și de a citi. Ferrante explorează nu doar lucrările care au influențat-o și o parte dintre autorii care i-au modelat gândirea literară, ci și relația sa intimă cu procesul de creație. Ea dezvăluie bucuria descoperirii unei noi povești, dar și provocările și incertitudinile pe care le întâmpină în drumul său de a transpune gândurile și emoțiile pe hârtie. Pătrunde în adâncimea procesului creativ și crează o imagine a modului în care scrisul și lectura pot transforma și îmbogăți viața interioară a unei persoane. Eseurile sunt nu doar o experiență personală, ci înglobează și pasiunea pentru cuvinte și povestiri, dar și o meditație amplă asupra puterii literaturii de a conecta și de a inspira.
„Ideea lui Woolf mi se pare clară: să scrii înseamnă să te instalezi în propria minte, fără să te mai risipești în foarte numeroasele, diversele, inferioarele modalități cu care, fiind Virginia, trăiești în fiecare zi o viață rudimentară. Mie când eram tânără, mi s-a părut că îmi spune, vai da, îmi place să fiu Virginia, dar eul care scrie cu adevărat, nu e Virginia, eul care scrie cu adevărat înseamnă douăzeci de persoane, o pluralitate extrem de sensibilă, concentrată în toată mâna dotată cu peniță. Îndatorirea acelei mâini e să frământe bine aluatul, scrierea veritabilă e gestul acela care dă forma cuvintelor necesare. Așadar, nici vorbă de Virginia, care în numele vieții rudimentare și al scrierii docile, cine scrie, nu are nume. E sensibilitate pură, care se hrănește cu alfabet și produce alfabet într-un flux nestăpânit.” (pag. 23)
Elena Ferrante aduce în prim-plan aici introspecția, afirmând că ceea ce credem a fi al nostru în scris este, de fapt, influențat și format de alții și subliniază că, deși tratativele cu lumea sunt ale noastre, cuvintele pe care le folosim nu sunt cu adevărat ale noastre, ci sunt împrumutate dintr-un patrimoniu comun. Scrisul nu înseamnă neapărat descoperirea unei voci unice și personale este esențială pentru a înțelege arta literară în profunzime. Conturate ca o meditație aproape filosofică asupra naturii scrisului și ca o explorare a pasiunii de o viață pentru literatură, ele încearcă să aducă lămuriri suplimentare și asupra temelor explorate în operele scriitoarei, precum prieteniile intense dintre femei, relațiile mamă-fiică și complexitatea trădării.
Limitele și vocile textului
În cele patru eseuri, Ferrante investighează modul în care scrisul își găsește originea și adesea rămâne captiv în structurile și limitele limbajului. Ea analizează cum genul în care un scriitor operează poate să-i dicteze și să-i modeleze percepția asupra a ceea ce poate sau nu poate exprima. Maeștrii scrierii dintr-un anumit gen pot, uneori, să împovăreze un scriitor prin imensitatea puterii cuvintelor lor. Totuși, în ciuda constrângerilor și a limitelor pe care limbajul le poate impune, Elena Ferrante susține că acesta are capacitatea de a stârni, de a provoca și de a elibera.
În conformitate cu teoriile genului literar propuse de Amy Devitt și Anis Bawarshi, Ferrante argumentează că interacțiunea dintre constrângere și destabilizare este esențială pentru a produce scrieri puternice și distincte. Viața însăși nu este nici complet statică, nici total instabilă, așa că scriitura trebuie să fie capabilă să se miște în diverse direcții pentru a reflecta complexitatea lumii în care trăim.
Ferrante analizează modul în care bărbații foloseau uneori limbajul pentru a încerca să le stăpânească pe femei și să le împiedice pe acestea să adapteze limbajul în scopuri proprii. De exemplu, scriind despre dialectul napoletan cu care a crescut, Ferrante scrie: „În copilăria și adolescența mea, era limbajul vulgarității masculine grosolane, limbajul violenței bărbaților care te strigau pe stradă sau, dimpotrivă, limbajul dulce-acrișor cu care femeile erau cucerite.„ După ce s-a chinuit să găsească modalități de a folosi dialectul în opera sa, spune Ferrante, a descoperit că poate folosi dialectul „nu așa cum este de obicei în povestirea realistă, ci ca un curent subteran, o cadență în interiorul limbii, un subtitlu, o tulburare în scriitură care izbucnește brusc cu câteva cuvinte, de obicei obscene.” Și cât de mare este tulburarea atunci când bărbații sunt înjurați în dialect de Lila Cerullo, forța implacabil de tulburătoare a romanelor lui Ferrante.
Ea dezvăluie și modul în care a conturat relația dintre Lila și prietena sa, Elena Greco, reflectând asupra teoriilor narațiunii și reciprocității elaborate de gânditoarea feministă Adriana Cavarero. Cavarero, mai cunoscută în Italia decât în SUA, argumentează că pentru a-ți cunoaște identitatea, este necesar să asculți povestea ta spusă de altcineva. Ferrante subliniază importanța acestui concept, citându-l pe Cavarero: „Îți spun povestea mea pentru a te face să mi-o spui tu”. În analiza teoriilor lui Cavarero, Ferrante aduce noi perspective asupra modului în care Lila și Elena se influențează reciproc prin citire și scriere.
Ferrante subliniază că reciprocitatea în povestire nu este doar crucială la nivel personal, ci și la nivel cultural și politic mai larg. Ea afirmă: „Acum cred că, dacă literatura scrisă de femei vrea să-și aibă propria voce este nevoie de efortul fiecăreia dintre noi… Împotriva limbajului dominant care, istoric, nu a dat atenție adevărului nostru, trebuie să ne consolidăm, să ne unim talentele, astfel încât nicio replică să nu fie pierdută în vânt.” Prin scrierea și relaționarea între femei, împărtășind și reflectând poveștile celorlalte, femeile pot reconfigura atât identitățile lor individuale, cât și influența lor culturală și politică, recunoscându-și puterea de a conține și de a destabiliza.
Deformarea formelor literare
Ferrante sugerează că scrisul frumos își capătă frumusețe atunci când își pierde armonia și, în mod similar, ea găsește pasiune în personajele sale atunci când ele prezintă contradicții între cuvintele și acțiunile lor. O parte din lupta lui Ferrante cu conformitatea versus indisciplina provine și din genul ei. Crescând într-o cultură cu opere literare scrise predominant de bărbați, ea a încercat inițial să le imite stilul. O lectură atentă a poeziei lui Gaspara Stampa i-a reamintit importanța de a-și dezvolta propria voce, iar abordarea narativă a lui Gertrude Stein, în special în Autobiografia lui Alice B. Toklas, a fost cea care a propulsat-o în următoarea etapă a carierei sale. Inspirată de abilitatea lui Stein de a scrie despre viața ei prin prisma tovarășei sale de viață, Ferrante a îmbrățișat conceptul de celălalt necesar, ceea ce a dus la crearea vocilor sale fictive întruchipate de Lenu și Lila.
Prelegerea remarcabilă din cartea lui Ferrante, povești, eu, aprofundează viziunea ei asupra scrisului ca proces transformator, deformând formele literare existente prin sfidarea deliberată a așteptărilor convenționale. Ultimul eseu, Coasta lui Dante, îi aduce un omagiu scriitorului italian și creației sale, Beatrice, văzând în ea întruchiparea intensității scriitorului. Pentru Ferrante, un atu al scrierii lui Dante constă în abilitatea sa de a crea un sentiment de identificare și sugerează că descrierile lui Dante nu sunt simple reprezentări, ci momente de auto-transplantare ilustrează această abilitate prin neologismele inventive, cum ar fi „inluiarsi, intuarsi, inmiarsi” (a intra în el, a intra în tine, a intra în mine).
Eseul examinează în continuare portretizarea lui Dante a lui Beatrice ca o figură revoluționară, prevestind o nouă ierarhie a femeilor înzestrate cu „intelletto”, capabile să înțeleagă și să se angajeze cu lauda poetului în loc să fie obiecte pasive de admirație. În Divina comedie, Dante îi permite lui Beatrice să vorbească „ca un bărbat și poate chiar mai bine.” În amestecul său de calități feminine și masculine se întrevede o remarcabilă modernitate.
Între margini oferă așadar o incursiune în adâncime în lumea literară și în gândirea creativă a scriitoarei italiene și, prin abordarea unor teme complexe precum identitatea, relațiile de gen, puterea limbajului și resorturile procesului creativ oferă o perspectivă concretă asupra experiențelor și a conexiunilor dintre literatură și viața reală. Faptul că lucrări și teorii literare semnificative sunt împletite cu propriile sale reflecții și observații, dar și pasiunea vădită pentru cuvinte și povestiri, mi-a făcut aceste eseuri extrem de dragi și cred că sunt un deliciu pentru orice iubitor de literatură, pentru scriitori și critici literari.
