Chiar și atunci când simți că te strâng blugii

Viața e o luptă în care ne alegem de multe ori greșit armele, mai ales când vine vorba despre imaginea pe care o proiectăm. Ne petrecem mare parte din adolescență și viața de adult timorați la gândul că nu vom fi niciodată apreciați pentru ceea ce gândim și realizăm dacă nu trecem mai întâi, cu brio, de selecția la care suntem supuși din punct de vedere fizic.

Cercuri sociale în care nu avem acces, interviuri la care riscăm să fim refuzați pentru că nu suntem suficient de carismatici sau atrăgători, postări lipsite de like-uri pe rețelele de socializare deoarece chipul nostru nu afișează caracteristici favorabile.   

Luptăm constant cu sentimente de nesiguranță, rușine și teamă când vine vorba de imaginea propriului corp. Mai mult femeile decât bărbații, se știe că avem mecanisme de coping diferite și ne raportăm din altă perspectivă la astfel de situații.

Vrem să atragem privirile, dar să ne și simțim și confortabil, să ne preocupăm de propriul aspect, dar fără a lăsa de înțeles că investim prea mult efort în acest sens. 

Știm că încrederea în sine are un aport de 50% când vine vorba de imaginea pe care o proiectăm și încercăm să compensăm neregulile care ne frustrează personal cu un avânt eroic de a ne autoironiza când ne simțim inconfortabil, de a refuza să recunoaștem că ținem pe ascuns diete, numărăm calorii, ne simțim vinovate pentru ultimele cuburi de ciocolată de care știm că nu aveam, de fapt, nevoie.

Pentru o femeie care pare mereu relaxată în rolul său, nicio senzație nu e la fel de frustrantă ca cea pe care o resimte când își dă seama că o strâng blugii, deși continuă să zâmbească sau să își încordeze abdomenul pentru a nu se da de gol. Ne considerăm dezgustătoare dacă hainele ne vin mulate în zonele în care nu ne avantajează, iar privirile critice pe care le surprindem sunt mai întâi vizualizate mental și apoi confirmate ca o sentință usturătoare. 

Uneori ne urâm atât de mult corpurile încât suntem conștiente de fiecare pas pe care îl facem, de fiecare mișcare pe care o considerăm lipsită de suplețe sau care ar putea să ne dea de gol că ne pasă mai mult decât e cazul de impresia pe care o generăm. Ne alegem articolele de îmbrăcăminte cu nostalgia celui care încă păstrează în colțul umbrit al dulapului haine demodate, cu două-trei numere mai mici, pe care le luăm ca reper pentru nefericirea noastră.

Ne invidiem în secret chiar și cele mai bune prietene pentru felul în care arată în anumite momente, fără să știm că de cele mai multe ori și ele își țin respirația pentru a părea mai suple sau își fac griji că s-au machiat pe grabă și de aproape, o să descoperim o crăpătură în machiajul aparent perfect.

Mi s-a întâmplat de câteva ori să mă gudur de plăcere, deși la exterior nu aș fi recunoscut, pentru complimente primite prin comparație cu alte femei, uitând intenționat că gloria este trecătoare. Că la final tot trăiesc cu senzația că mă strâng pantalonii căci anii care au trecut, au adăugat câțiva centimetri acolo unde nu era cazul. Că va veni o vreme în care nici nu va mai conta în ce te îmbraci sau ce creme de față folosești, pentru că din punct de vedere sexual nu vei mai trezi niciun interes. 

Probabil de acolo acest sprint nebun de a ține pasul cu cerințele unei societăți care prima dată te judecă după aparențe și apoi, dacă mai are timp și chef, descoperă ce personalitate interesantă ai sau ce nivel de cultură generală deții la purtător. Pentru că, la finalul zilei, dacă am fi sincere cu noi însene, cel mai mult ne-am dori să putem să ne simțim constant relaxate în pielea noastră, indiferent de câte kilograme avem sau cum ni se așează frizura.

Am încercat să mă gândesc de multe ori la ce se ascunde în spatele privirii unei femei trecute de pragul de 50 de ani care nu a reușit niciodată să se simtă cu adevărat frumoasă. Care și-a identificat mereu mici defecte chiar și în perioadele în care așa zisele nereguli erau doar nebunii anxioase lansate de o stimă scăzută de sine și care acum privește cu resemnare cum devine din ce în ce mai fadă în fața potențialilor parteneri și insipidă în brațele unei familii care o apreciază pentru spiritul de sacrificiu, nu pentru feminitatea pe care și-a pierdut-o pe parcurs. 

Posibil să greșesc, dar cred că orice femeie își pierde strălucirea din priviri atunci când înțelege că cei mai buni ani ai săi s-au evaporat și au purtat cu sine bătălii irelevante care i-au consumat energia mentală și emoțională, grăbindu-i declinul. Când realizează că de acum înainte nu mai poate fi decât mamă, bunică, soacră și uneori soția din spatele unui parteneriat mai mult sau mai puțin convenabil și niciodată femeia care întorcea cândva priviri. 

Pentru că ceea ce ne e greu să acceptăm este tocmai faptul că atractivitatea nu are legătură cu suplețea, tonifierea și machiajul perfect, ci cu puterea de a recunoaște că nu ești perfectă și asta nu te reține de la a întreprinde lucruri faine, de a te dezvolta continuu și de a rămâne conectată cu cei din jur, chiar și atunci când simți că te strâng blugii.