Vorbeam zilele trecute cu un bun prieten cu care mă joc din când în când RPG-uri despre judecata morală, cenzură și jocul de rol, iar asta e o discuție lungă și serioasă, dar foarte interesantă, despre acest hobby, în condițiile în care părinții mai religioși din Statele Unite ai anilor ‘80 erau ferm împotriva jocurilor cum ar fi D&D (Dungeons&Dragons) pe considerentul că ele sunt, de fapt, propagandă satanistă deghizată în joc și le vor damna copiii. Aici avem un exemplu clasic de judecată „panicoasă” a omului care a auzit el ceva, dar evident că nu o să se documenteze și nu o să facă o judecată bazată pe fapte, informații și experiențe reale; în schimb, o să scoată totul din context, o să dea frâu liber judecății superstițioase și conspiraționiste și o să le strice distracția tuturor — un exemplu mai recent e controversa Harry Potter care, evident, este și el de la diavol (cred că-mi dau ochii peste cap atât de tare încât îi puteți auzi în timp ce citiți acest articol).
De fapt, nu doar că scoate lucrurile din context, dar le atribuie un alt context — panica morală cunoscută ca Satanic Panic, care a început în State și s-a răspândit cam prin toată lumea până la sfârșitul anilor ‘90.
Înainte de a ne amuza puțin pe seama lucrurilor care i-au speriat pe bieții oameni în legătură cu D&D, propun să explorăm puțin dacă este corect să facem judecată morală în legătură cu RPG-urile. Răspunsul meu, cel puțin, este nu. Haideți să ne uităm repede la câteva lucruri mult mai serioase care sunt dincolo de judecata morală, atâta timp cât sunt făcute „ca la carte”.
Urmărim știrile ca să știm și noi ce se mai întâmplă pe lume. No, și e de bine? Păi nu prea! Avem femicid în Honduras, sinucideri gârlă în țările asiatice dezvoltate, foamete, sărăcie și poluare și o criminalitate foarte ridicată în cele mai puțin dezvoltate, sacrificiu ritual al copiilor în Uganda (evident că este oficial ilegal, dar tradițiile, mentalitățile și superstițiile mor FOARTE greu, așa că încă este practicat), nici nu o să pomenesc ceva de evenimente recente din Orientul Mijlociu, pentru că iar o să îmi crească tensiunea, dar hei!, și în Statele Unite avem probleme rasiale, gun violence, vezi viața celor din Skid Row, în LA, Mexicul e plin de carteluri înarmate până în dinți care — ghici ce? — își livrează marfa la nivel mondial unor copii din suburbii cărora li se pare foarte cool să sponsorizeze teroare și moarte cu banii părinților, cumpărând droguri serioase, că na, xanaxul e last season și, tot la nivel mondial, violențe sexuale cât încape (legate și de copii, fir-ar să fie de lume), că ajung să mă uit cu neîncredere și la propria mea reflexie din oglindă. Faptul că știu toate lucrurile astea înseamnă că m-am informat în privința lor. Și… mi-a făcut plăcere? Nu mai mult decât mi-a făcut plăcere să-mi scot propriii dinți de lapte când eram mic și mă dureau, dar a fost necesar ca să cunosc și acest aspect, această față a lumii. Știrile, în mod ideal, sunt obiective, prezintă o stare de fapt, iar când fac asta, în conformitate cu regulile „jocului”, articolele în sine nu sunt supuse judecății morale. Nu urlăm la jurnalist pentru că a scris despre ceva urât sau neplăcut, nu?
Dacă ne îndreptăm atenția spre artă, vedem imediat că scopul ei este să producă o experiență estetică. Da, majoritatea melodiilor din mainstream sunt despre promiscuitate, bani, cluburi și droguri, dar scopul lor nu este să ne educe copiii (deși, din păcate, se întâmplă). Ar trebui să-i considerăm pe amatorii de filme horror niște criminali psihopați care încă nu au ieșit la lumină? Nu. Dar pe iubitorii de filme cu gangsteri și jafuri, ei cu siguranță sunt niște golani care încă n-au avut șansa să arate cât de degenerați sunt, nu? Nu! Scopul filmelor nu e să instige la anumite comportamente. Decizia de a lua protagonistul drept model este în totalitate a spectatorului, la fel ca decizia de a judeca moral ceea ce este ficțiune (și ne este prezentată ca atare) și are ca scop producerea unei experiențe estetice. În majoritatea galeriilor de artă am văzut nuduri. Nu mi se pare deloc ok să ne gândim să le închidem pe considerente morale sau să-i smulgem omului cartea din mână la bibliotecă sau în autobuz, strigând „nu citi asta, este murdară!”
În legătură cu jocurile competitive, ce să mai spunem? Probabil singura judecată morală va fi aruncată asupra trișorului sau a celui care nu dă dovadă de decență și spirit sportiv. În legătură cu jocurile copiilor, nu știu ce jocuri vă jucați voi când erați mici, dar eu am copilărit cu Rațele și vânătorii, Prinsea pe țigări, Scunsea (prescurtare de la „de-a v-ați ascunselea”) și în nici un moment nu am stat să-l acuz pe copilul jucând rolul vânătorului că este un criminal nenorocit, că m-a lovit cu mingea și că probabil ar fi mai bine să devină vegan că să lase pe mine, biată rață, în pace. La Prinsea pe țigări nu ne oprea nimeni pe stradă să izbucnească într-o predică despre cum fumatul o să ne dea cancer, pentru că toată lumea vedea că indiferent de artificiul estetic, scopul jocului este să ne distrăm și să vedem cine nimerește/prinde pe cine.
Așadar, indiferent ce tip de curiozitate ne aduce la ele, desfășurăm aceste activități de plăcere, în deplină conștiință a faptului că ele se desfășoară în afara timpului și spațiului real (chiar profan, am putea să-i spunem). În cazul celor coordonate de reguli – jocuri, sport, pariuri sau mai știu eu ce – singurul act imoral este nerespectarea regulilor, act care, tocmai, ne readuce instant la realitate și ne obligă să luăm atitudine.
Și acum să revenim la D&D. Părinții s-au speriat de faptul că copiii lor se joacă chestii cu vrăji, monștri și ocazional, demoni, iar asta, evident, înseamnă că mințile lor impresionabile vor fi corupte și vor pierde contactul cu realitatea, crezând că trăiesc în lumea jocului, nu? Sau poate cărțile respective chiar conțin ritualuri satanice, nu? NU! Evident că nu! Scopul acelor jocuri, care și așa au, în momentul de față, multiple disclaimer-uri (tocmai datorită celor îngrijorați și superstițioși), este să producă o experiență estetică. Sigur, un joc de colaborare și povestire, chiar dacă utilizează elemente fantastice, poate fi educativ, dar nu ăsta e scopul lui principal și este efectiv greșit și imoral să impunem ficțiunii dezinteresate standardele morale ale lumii cotidiene și să avem pretenția ca TOTUL să fie educativ. În schimb, poate să fie cathartic și introspectiv.
Cel mai important de menționat este că, la un RPG, nu ne jucăm pe noi înșine. Nu suntem acolo ca să demonstrăm propria virtute prin avatarul nostru fictiv, suntem acolo să spunem o poveste faină de tot din perspectiva unui personaj care nu este asemenea jucătorului, ci îi este străin, este the other și oferă alte viziuni asupra lumii. Pentru că experiența mea de viața este limitată și subiectivă, da, personajul îmi va semăna întrucâtva, dar el nu este eu. El este protagonisul fictiv a cărui poveste se desfășoară undeva într-un alt timp și spațiu (am putea spune sacru), narațiune asupra căreia eu decid în conformitate cu personalitatea și nevoile și moralitatea personajului, nu ale mele.
Sunt cenzurat oricum de mine însumi, de povestitor și de ceilalți jucători în sensul că nu voi juca ceva ce le va pica rău și va strica distracția celor din jur. Nu este doar povestea mea, spusă pentru satisfacția mea, ci povestea și satisfacția întregului grup și asta atrage anumite compromisuri. Dacă nu sunt de acord, pot alege oricând să mă retrag, fără probleme.
Sunt mare iubitor de Vampire: The Masquerade, un joc în care protagoniștii se zbat din răsputeri să conserve ceea ce rămâne din natura lor umană după ce sunt transformați în vampiri (adesea fără voia lor), făcuți slugile unor entități demente, care au secole de degenerare la activ, și sunt nevoiți să bea sângele celor vii. Aceleași personaje pot, la rândul lor, să degenereze în niște monștri siniștri și să comită cele mai îngrozitoare fapte. Și îmi place? Da! Este tragic, este cathartic, este întunecat și mă îngrozește. Îmi place nu pentru că îmi surâde ideea de a exangvina un om nevinovat, ci pentru că spune o poveste cu impact emoțional mare, mă scoate din zona de confort moral și de aceea mă obligă la introspecție. „De ce mi-a plăcut scena în care personajul meu a dat ordine altcuiva atât de mult? De ce aproape că n-am vrut să mai joc când nu m-am putut abține și am ucis pe cineva de foame? De ce am recurs la agresiune fizică la prima provocare, în loc să caut o altă soluție?”
Chiar dacă, în condiții normale, jocurile acestea sunt dincolo de judecată morală, oricum jucătorul se va judeca și își va pune probleme asupra moralitații acțiunilor personajului, fie în timpul jocului, fie în urma lui. Luând decizii pentru „celălalt”, pentru personaj, într-un mediu în care nu ești judecat de cei din jur și singura regulă este povestea bine spusă, ajungem să descoperim lucruri foarte interesante despre noi înșine, atât lucruri frumoase și sensibile, cât și traume, frustrări, anxietăți și așa mai departe, lucruri mai întunecate care se află în fiecare dintre noi.
În concluzie, nu vă speriați de RPG-uri, chiar dacă sunt cu balauri, stafii, vampiri sau draci. Felul în care ne raportăm la lucrurile ăstea spune ceva despre fiecare dintre noi, dar ne gândim la asta după ce jocul se încheie. Până data viitoare, vă urez povești… plăcute și interesante.
* * *
Pentru o introducere în lumea jocurilor de rol și a storytelling-ului, citește primul articol al lui Cristian Henter aici, apoi vezi explicațiilor câtorva termeni esențiali folosiți de jucători aici.
Ilustrație: Andreea Balcan
