Cei trei semizei ai Propagandei

Propaganda — modelarea intenționată a opiniilor și atitudinilor oamenilor. Nu este bună și nici rea. Și nu este apanajul lumii moderne — în Atena antică, adunările în jurul oratorilor charismatici și în special teatrul care folosea drama pentru a promova diferite crezuri religioase, filozofice și politice, tot în această definiție intră. Grecii antici nu au fost interesați să găsească un nume pentru procesul atent orchestrat de cucerire a minții omului — cu toate acestea, au reușit, cu oportunitățile vremii, să-l pună în aplicare. În definitiv, pentru a obține voturi, indiferent în ce eră ai fi, trebuie să convingi.

Abia în urmă cu un secol propaganda a ajuns un ansamblu recunoscut de practici de comunicare ce modelează opinia publică. Deși în unele cazuri este evidentă, în majoritatea este atât de subtilă încât devine aproape imposibil de identificat — unde se termină subiectivitatea umană în perspectiva asupra lumii, cu crezuri și judecăți exprimate sincer, și unde începe propaganda? Din simplul motiv că materia de lucru nu este nicidecum realitatea însăși, ci perspectiva umană asupra acesteia. Care poate fi modelată.

Chiar și în prezent, propaganda încă reprezintă un melanj greu definibil, mai ales dacă luăm în considerare pleiada de domenii și practici în care-și face simțită prezența. Arta și cultura angajate să transmită un anumit mesaj, jurnalismul care prezintă viața politică trunchiat, produsul pe care vrei să-l cumperi, deși n-ai nevoie de el sau simpla postare de pe o rețea de socializare pe care o citești în grabă și te enervează sau bucură fiindcă, în sfârșit, ai mai găsit un om care gândește ca tine. Toate acestea pot avea un numitor comun: propagandistul. 

Care, indiferent unde activează, are un singur scop: prin orice mod pe care-l are la îndemână, să ne convingă de ceva. Iar fără el, societatea ar fi mult mai puțin ațâțată atât pentru a face rău, cât și pentru a face bine.

  1. Propagandistul de regim 

Culori stridente, vorbe care se lipesc de creier, ton puternic și un pumn care se ridică în aer. Totul în fața unei mulțimi care exaltă în aceeași simțire și-și ridică, precum o mare la reflux, pumnii într-un val care confirmă celui de la tribună că și-a îndeplinit scopul. O imagine actuală în orice moment istoric ne-am plasa. Dar cine este? Nu e o dificultate să găsim nume (inclusiv din istoria foarte recentă) care s-ar potrivi în astfel de ipostaze — de aceea va fi numit simplu: Propagandistul de regim. Are capacitatea de a ne face să vedem realitatea politică și socială în alb și negru, fără existența unui mijloc al îndoielii — „noi”, „ei” și nimic mai mult. O antagonizare care ne reduce la alegeri clare. Și așa ceva este posibil pentru că Propagandistul înțelege un fapt nefericit al conștiinței omenești: realitatea este un aluat care, cu orchestrarea potrivită a presei, artei și educației poate fi modelat astfel încât el să-și îndeplinească scopul. Anume acela de a ne convinge că regimul căruia îi este angajat reprezintă idealul.

Mâna oricui se poate strânge în pumnul de patriot

Cu ocazia Primului Război Mondial (1914), propaganda începe să se pârguiască și devine un acompaniament al armamentului — ridică moralul „nostru” și îl șubrezește pe al „lor”, atrage tineri să-și verse sângele pe câmpurile de luptă, iar pe cei rămași în civilime să lucreze mai cu spor în producția de război. Afișele deja devenite clasice, care chemau la înrolare, împânzeau teritoriile statelor care se angrenaseră în marea conflagrație, iar radioul își ducea ispita patriotică pe calea undelor în fiecare casă. Propagandistul de regim începe să se împrăștie din ce în ce mai mult în toate aspectele societății și caută moduri noi de a îndoctrina — unele fățișe, cu o valoare pur utilă, dar și unele mai voalate, pentru cei cu gusturi mai fine și mai greu de convins, ale căror inimi tind să bată mai greu la idealuri prezentate frust. Uneori, argumentele bine alese conving mai greu decât o emoție crudă prezentată artistic.

Arta în sine este un produs politic, născut ca reacție la efervescența socială — a o considera un produs extern realității cotidiene, și nu parte intrinsecă a acesteia, doar i-ar ascunde natura, subliniată limpede de George Orwell: „Toată arta este propagandă — pe de altă parte, nu toată propaganda este artă”. Astfel, arta trebuie coborâtă din turnul său de fildeș și „propagată” printre oameni. Propagandistul de regim este un maestru al întoarcerilor din condei și din pensulă, capabil să îngroașe și să subțieze tușe acolo unde trebuie. Aproape de finalul Primului Război Mondial, Revoluția Rusă (1917) aduce zorii unei noi ordini sociale în fostul Imperiu Țarist, promițătoare pentru întreaga lume. Lovitura de stat cu motto-ul „Pace, pâine și pământ” pe fundal, care a dat naștere Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice (URSS) oferă contextul perfect: un șevalet care să fie pictat după fantezie, realitatea fiind un simplu model de referință luat în considerare doar atunci când este utilă regimului. Devine lege dictonul „arta nu este o oglindă care să fie ținută în fața realității, ci un ciocan cu care aceasta să fie modelată” — al lui Vladimir Maiakovski, supranumit „Poetul revoluției” și vârful de lance în avangarda artistică corelată cu regimul comunist. Curente propagandistice în artă și în cultură încep să apară, cenzura ajunge modul de lucru în presă și, în general, în viața publică. Propagandistul devine parte indispensabilă a unui regim totalitar și își capătă treptat alura negativă și subversivă, prevestind ororile ce vor urma. În scurt timp s-a dovedit eficient în URSS-ul lui Lenin, iar la scurt timp al lui Stalin: păstra în fața lumii un model social idealist, sub care nu se vedeau epurările, foametea și cenzura. Iar lovitura de grație o reprezenta cucerirea inimilor și minților celor cu pretenții de spirit critic: intelectualii. 

Propagandistul de regim începe să-și arate adevărata forță nu doar persuasivă, dar și coercitivă întregii lumi. Germania avea să-și lepede principiile democratice în 1933, cu un lider în persoana lui Adolf Hitler. Ce urmează este o demonstrație a ororilor de care este în stare o societate aflată sub influența Propagandistului de regim, dar și a puterii de influență pe care o poate avea acesta în afara granițelor. 

Cu pregătirea celui De-al Doilea Război Mondial, propaganda devine încă un front, pe lângă cel economic, politic și militar, pe care luptele trebuie să fie purtate. A fost înființat Ministerul Propagandei, în frunte cu Goebbels, care a funcționat exact pe motto-ul lui Hitler: „confuzie mentală, emoții contradictorii, indecizie și panică”. Din momentul respectiv au început să fie pavate nu doar drumurile din stat pentru controlul ideologic al educației și culturii, dar și pentru șubrezirea moralului, crearea de instabilitate politică și socială în statele care urmau a fi invadate. Astfel încât acestea să fie deja împăcate cu predarea și ocupația nazistă de dinainte ca marșul soldaților nemți să răsune pe străzi. Nici 6 ani mai târziu (1939-1940), într-un război fulger, avea să fie dovedit fără echivoc în cucerirea rapidă a Austriei, Poloniei, Cehoslovaciei sau Franței. 

Propagandistul de regim în situația Germaniei a luat lutul realității și l-a modelat nu doar pentru a demonstra o superioritate aproape demiurgică a regimului nazist, ci mai ales a etniei înseși. Evreii, ajunși în colimatorul propagandei, au devenit nu doar o rasă inferioară în ochii poporului german îndoctrinat, dar și țapul ispășitor pentru toate nemulțumirile economice, sociale și politice din țară. Exterminarea sistematică a 6 milioane de evrei care a urmat, cunoscută ca „Soluția finală”, a rămas o pată de neșters în istoria Propagandistului de regim. Dar și o dovadă incontestabilă a puterii sale de îndoctrinare când are în spate un întreg aparat de stat. 

  1. Propagandistul privat

O argumentare care vinde, spusă pe un ton care inspiră încredere. Vorbe puține și atent alese care să stârnească dorința de a avea. Câteva planșe cu viitoarea campanie de publicitate se dau din mână-n mână la ultimul etaj al unui zgârie-nori. Timp în care oamenii din stradă se plimbă neștiind că la câteva sute de metri deasupra lor, în birouri somptuoase, Propagandistul privat construiește dezirabilitatea unui nou produs. Este un inginer al consimțământului — nu te obligă să faci ceva ce nu dorești, nu-ți taie din libertăți, nu aplică vreo forță coercitivă. Ceea ce faci, faci pentru că tu vrei asta… Și el.

Bineînțeles, acesta nu poate fi găsit altundeva decât în societatea capitalistă și democratică, unde totul ține de consimțământul oamenilor. Problema este însă că „propaganda” a rămas un termen pentru totdeauna pătat: renumele subversiv și manipulator angrenat sistemelor totalitare în care convingerea oamenilor este realizată (și) prin forță. Chiar și în cazul extrem al Ministerului Propagandei, Goebbels a dorit să-i schimbe denumirea în Ministerul Culturii și Iluminării Publice, din cauza conotației negative pe care voia s-o ascundă — cu toate acestea Hitler n-a fost de acord, nelăsând termenul să iasă de sub umbrela totalitară. Astfel, pentru că procesul de cucerire a minții omului este util și în state democratice, are nevoie de o nouă identitate. Trebuie să nu poată fi pus un egal între Propagandistul din lumea democratică și cel din lumea totalitară

Mai ales pentru că au obiective (aparent) diferite. Unul are obiectivul de a ne convinge că regimul pe care-l susține este idealul, dar celălalt are intenții mai pământești: să ne satisfacem dorințele și nevoile. Nu-și pune problema de a ne convinge în vreun fel de valoarea fantezistă a regimului. Produsele și serviciile pe care ni le oferă fac deja foarte bine acest lucru. Și nici nu e nevoie să folosească forța. Edward Bernays l-a botezat Relații Publice (Public Relations, iar în varianta scurtă de corporație, PR) — un nume scuturat de toate înțelesurile manipulatorii și subversive pentru ca Propagandistul să-și poată face treaba și în lumea democratică.

Buzunarul oricui poate fi golit pentru produse de care nu are nevoie

Până în anii ‘20 era nefiresc să vezi în America (și nu numai) o femeie fumând. Din punct de vedere business, asta reprezenta o piață neexploatată — însă industria tutunului nu reușea să găsească abordarea persuasivă potrivită. Deși nu exista nicio restricție, femeile nu reușeau să fie prinse în mrejele acestui viciu social. Propagandistul privat trebuia să spargă gheața tabu-ului social și să le convingă să fumeze. Nu neapărat pentru că ar fi un act plin de satisfacție de la care nu are niciun motiv să se abțină, ci pentru că este unul de emancipare într-o societate patriarhală. 

Edward Bernays a primit această sarcină — cel care a reușit să impună motto-ul „Aducem democrația în Europa” pentru intrarea Americii în Primul Război Mondial. Dacă a reușit să pună în conștiința publică internațională un egal imposibil de șters între Democrație și America, probabil poate convinge și femeile să fumeze. Ca perspectivă de ansamblu, putem spune că tehnicile folosite pentru a convinge oamenii să vină la război și să muncească mai cu spor pentru a susține eforturile de apărare a patriei pot fi folosite și în vremuri de pace pentru a convinge oamenii să cumpere produse de care nu au neapărat nevoie. În definitiv, „Suntem guvernați, mințile ne sunt modelate, gusturile formate, ideile sugerate.” (după cum spune însuși Bernays în volumul său, „Propaganda”).

Propagandistul privat începe să orchestreze în 1929 dorința femeilor de a fuma și o leagă de primul val feminist al Americii. Sunt angajate grupuri de femei care să mărșăluiască cu țigări în mâini, fumând în fața presei care imediat preia evenimentul și-l propagă ca pe o undă de șoc în societate. Un eveniment bine gândit, iar țigările nu mai erau apanajul bărbaților și un tabu pentru femei. Ci „torțe ale libertății” — simboluri fumegânde ale emancipării femeii, parte indispensabilă dintr-un protest pentru egalitatea dintre sexe. În cursul anului respectiv, procentul de femei care au cumpărat țigări s-a dublat și a continuat să crească în anii următori. 

Când vine vorba despre schimbarea status quo-ului, nu se pun probleme de sănătate.

  1. Propagandistul oarecare

Un laptop sau un smartphone cu conexiune la internet și un cont pe o rețea de socializare. Postări constante cu o narativă care să șocheze, să se joace cu fibra emoțională, nu neapărat cu argumente bine structurate. Nici nu trebuie să fie vorba de vreo autoritate în domeniul respectiv, ba din contră. Dacă nu este decât un oarecare, oamenii se vor simți mai aproape de acest „om obișnuit, ca noi”.

Contul de socializare al oricui poate deveni lider de opinie

Propagandistul oarecare este rezultatul firesc al unei lumi digitalizate. Dezvoltarea aparatului de propagandă este ombilical legată de cea a canalelor de comunicare. Cu cât acestea sunt mai la îndemână și ușor de utilizat, cu atât oricine poate deveni un propagandist. Ceea ce în urmă cu aproape un secol necesita resurse greu de obținut, susținerea regimului sau a mediului privat, acum se poate face cu un minim derizoriu. Societatea libertății de exprimare și progresul tehnologic permit Propagandistului oarecare un spațiu de manevră imens, pe care-l poate folosi pe aceleași principii ca oricare alt Propagandist: pentru bine sau pentru rău. Și are un singur scop: să te convingă că perspectiva sa asupra lumii este cea corectă. 

Intră pe contul tău de socializare. Și tu poți face asta.

Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan, nr. 2, ediția de iarnă 2021-2022.


Ilustrație: „Coșul de cumpărături al soldatului necunoscut”, de Cosmin Iliescu (KFP)

mm
Cosmin Iliescu
Cosmin Iliescu (KFP) are grijă la fiecare copertă pe care o face să-ți rămână pe retină. Creativ cu fibră de științe exacte. Masterand în International Public Affairs la Universitatea București, unde își pregătește lucrarea de dizertație pe sectorul creativ-cultural din România. Caută să se exprime divers, prin artă grafică, fotografie, articole pe teme de social și politică, poezie. Nu crede în subiecte proaste, doar în abordări greșite. A făcut și face parte din proiecte pe jurnalism și dezvoltare internațională. Șterge etichetele atunci când constrâng (vezi „EI DE CE POT ȘI TU?” apărut în Revista Gen). Vrei mai mult, mai bagă o fisă.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici