„Să nu lauzi niciodată
pe cel care
se duce la război cu bucurie şi
pe cel care
se sinucide din dragoste”
Cea mai mică femeie din lume este primul dintre cele două volume de proză scurtă ale scriitoarei braziliene Clarice Lispector, traduse de Anca Milu-Vaidesegan pentru Humanitas Fiction. Cea mai mică femeie din lume cuprinde perioada 1940-1964, adică „Primele povestiri”, „Legături de familie” şi „Legiunea străină”.
Clarice Lispector scrie o proză psihologică, texte care au în prim-plan mai ales lumea interioară a femeilor şi relaţiile de familie. Pentru ea cu adevărat contează stările, senzaţiile, emoţiile, experienţele interioare, angoasele, trăirile, la care ajunge cu ajutorul a foarte puţină acţiune în care se implică personajele sale, care mai mult trăiesc şi gîndesc decît acţionează, psihologicul aici fiind mai important decît aventura. Personajele (majoritatea feminine) încearcă din răsputeri să înţeleagă, chiar dacă „cine înţelege dezorganizează”.
Precum în „O casă de păpuşi” de Henrik Ibsen, personajele feminine ale lui Clarice Lispector se află la o răscruce, doar că, dacă Nora lui Ibsen trînteşte uşa casei conjugale şi dispare pentru totdeauna, personajele lispectoriene pleacă de acasă, cum procedează protagonista din „Fuga” („A aşteptat un moment, să nu mai treacă nimeni, ca să strige din rărunchi: „Nu te mai întorci”), şi, deşi asta le umple de entuziasm („Era căsătorită de doisprezece ani, şi trei ore de libertate o restituiau sieşi aproape în întregime”), după o serie de trăiri contradictorii pline de angoasă, se întorc, iar soţii – exact ca-n Daniil Harms – nici nu le observaseră dispariţia. Astfel de texte îi ies cel mai bine scriitoarei braziliene, care ştie să cucerească minţile şi trupurile personajelor sale feminine şi să le trăiască & descrie stările şi gîndurile.
„Aniversare fericită” e o proză spectaculoasă de familie şi despre cum aparenţele înşeală amarnic. Urmaşii „mamei tuturor” s-au adunat, din obligaţie & obişnuinţă, de ziua acesteia, unica zi din an cînd se întîlnesc, de altfel. Se uită la femeia de 89 de ani ca la o legumă, o lasă în capul mesei şi o ignoră total, discutînd nimicuri. Bătrîna îi priveşte pe toţi ăştia ai ei – copii, nurori, nepoţi şi strănepoţi – şi se întreabă cum de are urmaşi aşa nătîngi şi oare unde a greşit („dar ea era mama tuturor şi, ţintuită neputincioasă pe scaun, îi dispreţuia. Şi îi privea clipind din ochi. Toţi copiii ei şi nepoţii şi strănepoţii nu-i ajungeau nici la călcîi, se gîndi ea deodată cu scîrbă. (…) Cum?! Cum de a putut, fiind atît de puternică, să dea naştere acelor fiinţe opace, cu braţe moi şi figuri anxioase? Ea, cea puternică, care se căsătorise la timpul potrivit cu un bărbat bun, pe care, ascultătoare şi nedepinzînd de nimic, l-a respectat; ea l-a respectat, iar el i-a făcut copii şi i-a plătit naşterile şi i-a respectat lăuziile. Trunchiul a fost bun, dar dăduse acele roade amare şi nefericite, fără să fie măcar în stare să se bucure cu adevărat. Cum de a putut ea aduce pe lume acele fiinţe hlizite, slabe, mărginite? Ranchiuna rodea în inima-i pustiită. Nişte comunişti, asta erau; nişte comunişti. Îi privi cu o mînie de femeie bătrînă. Păreau şobolani care-şi dădeau ghionturi; familia ei”). Toţi chefuiesc în cinstea sărbătoritei, care are doar o răbufnire: „Să vă ia naiba, adunătură de fătălăi, de încornoraţi şi vagaboande!”
Foarte tari sunt şi prozele duse la extrem, ca la Sorokin, cum e şi „Cina”, un text vegetarian extremist, proză manifest împotriva consumului cărnii, în care protagonistul urmăreşte într-un restaurant un „bătrîn mîncător de copii”…
Proza mea preferată din carte, bijuteria pe care aş selecta-o alături de cele mai faine proze scurte din gloriosul secol literar XX, e textul care dă titlul cărţii, „Cea mai mică femeie din lume”. Un text care-mi aminteşte de Urmuz şi Harms, despre cît de diferiţi sîntem şi cît de diferit simţim-trăim-gîndim despre orice, în funcţie de orice. Un explorator francez, vînător şi om de lume, descoperă în fundul Africii cel mai mic dintre cei mai mici pigmei din lume – o femeie de 45 de cm. Fotografia ei a încăput în mărime naturală în ziarul de duminică şi Clarice Lispector povesteşte reacţiile şi comentariile celor care au văzut-o, apoi se întoarce în Africa să vedem ce o bucură cel mai mult pe pitică şi ce înseamnă pentru ea frica şi dragostea. Iar uimirea cititorului de aici şi acum este mare şi în legătură de sentimentele oamenilor civilizaţi, şi, fireşte, ale Micuţei Flori. Un text perfect, care nu are nimic în plus, nimic în minus, original, impecabil, genial.
Abia aştept al doilea volum de proză scurtă al Claricei Lispector. Pînă atunci, datorită traducătoarei Anca Milu-Vaidesegan şi editurii Humanitas Fiction, avem Cea mai mică femeie din lume. Lectură plăcută şi utilă!
Clarice Lispector, Cea mai mică femeie din lume, Humanitas Fiction, 2021.
Traducere, tabel cronologic şi postfaţă: Anca Milu-Vaidesegan
