Ce mă enervează

Când îți spun că am ceva (orice, nu contează: otită, coșuri, crampe, răceală, că defechez, că – mai grav! – nu defechez, orice!) și, invariabil, prima replică pe care te duce mintea să mi-o dai e că somatizez. Înțeleg că faci terapie de mulți ani, dar nu ai învățat, oare, în anii ăștia că ce te-a ajutat pe tine poate pe mine mai tare riscă să mă enerveze sau cel puțin să mă lase cu o confuzie maximă? Deci somatizez, și? Mai departe? Să îmi spui că somatizez și atât. Să nu înțeleg dacă ai zis ceva să fie zis, în gol, sau e o informație cu care ar trebui să fac ceva. Acum, că o cunosc, mă ajută? O să scap de otită?

Când îmi spui să-mi iau mașină de spălat cu capacitate de 8 kilograme când nu am știut niciodată, până să deschizi subiectul, ce capacitate au avut toate mașinile de spălat din viața mea. Să îți spun că nu îmi pasă, habar n-aveam că sunt pe mărimi, și să insiști că e foarte important, să ai certitudinea că o să-mi pese. Să verific și să îți spun că a mea e de 6 kilograme, deci iată că nu-mi pasă. Și să insiști că ba da, altfel e chinuitor. Să regret că există oameni ca tine, și-ncă mulți, să îmi imaginez cum ar arăta viața fără voi, acești oameni simpli care își imaginează că ce funcționează pentru ei, le face bine, le ușurează viața, va funcționa și pentru mine. Eu am foarte puține haine – suficiente cât să le rotesc între ele – și le port destul de mult până să le bag la spălat – cât să ies în lume fără jenă, dacă tocmai îți spuneai în gând că le port până put. Dacă spăl o dată pe lună e bine. Deci despre ce vorbim? Evident, tot aici intră cei foarte siguri pe ei că o să vreau să am copii la un moment dat, dar asta cu volumul cuvei mașinii de spălat măcar nu a devenit clișeu.

Când îmi spui că nu sunt femeie pentru că spăl o dată pe lună. Și pentru că nu dau zilnic cu mătura. Cu mopul nu mai zic. Că nu șterg ușile (aproape niciodată) și geamurile de doar o dată pe an (și prost). Că las să se adune vase în chiuvetă, că nu fac patul decât dacă vreau să-l postez pe instagram. Că nu gătesc. Nu mă enervează că îmi spui că nu sunt femeie, ci motivele pentru care o spui. Aș fi preferat de o mie de ori să spui asta pentru că îmi place să fac sex, mult, cât mai mult, pentru că nu am nevoie să leg cine știe ce conexiune pentru a mă simți excelent cu un străin al cărui nume nici nu-l știu, pentru că mă uit lung când văd femei cu picioare și fese frumoase, pentru că ador sfârcurile, pentru că mă excit din nimic și mă masturbez în timpul programului de lucru, uneori de mai multe ori pe zi, mult peste cât simt că e suficient, doar de amuzament, cu toate că nici astea nu sunt motive coerente să o spui. Nici dacă ai fi avut certitudinea că am un penis în pantaloni nu mi s-ar fi părut legitim să-mi spui că nu sunt femeie. Pentru că nu e treaba nimănui în afară de mine. Dar aș fi preferat așa, să cuantifici femeia sau lipsa femeii din mine în sesiuni de masturbare, dacă e să îți însușesc un rău mai mic. Și aș fi preferat să nu existe oameni ca tine dacă e să elimin răul, fie el mare sau mai mic, de la rădăcină.

Când îmi spui că am convingeri limitative, doar pentru că nu poți accepta că nu vreau. Știu că aflând despre ale tale te-ai deblocat, știu că pe tine te ajută să înțelegi despre lucrurile care încă nu îți ies că au o la bază o convingere limitativă, dar mai știu că eu mi-am trasat foarte clar în minte ce vreau și ce nu vreau și că nimic nu mă limitează atunci când îmi propun ceva. Că pornesc la drum numai când sunt sigură că voi reuși, că îmi place ca lucrurile să fie simple, deci că nu o să mă duc acolo unde mi se pare complicat, pentru că, după mine, asta nu înseamnă că încetezi să mai crești, ci că te dezvolți într-un mediu în care îți face plăcere să creezi. Nu am convingeri limitative, doar nu vreau. Nu fug de provocări, doar le selectez. Exact provocările mele cele mai mari, care mi-au adus satisfacții și bucurii, sunt cele pe care nu ai fi tu în stare să le duci la bun sfârșit nici măcar dacă ai vrea. Dar nu vrei, iar eu înțeleg asta. Tot aici intră și un am încredere în tine că o să reușești venit după o discuție care nu ar fi avut loc dacă aș fi vrut să reușesc acel anume lucru, fără alte negocieri. Dacă intră sub semnul negocierii interpretez încrederea ta că o să reușesc ca pe o manipulare ieftină, oricât de mult te-ai străduit să elimini nota sarcastică din tonul cu care rostești cuvintele astea atât de benefice, de altfel, în alte situații.

Când îmi spui o părere, deși nu am cerut-o. De exemplu, sunt foarte curioasă de părerile cititorilor mei, așa că las peste tot pe unde am spațiul și ocazia îndemnul să îmi scrie gândurile lor după lectura unei cărți, proze, articol (e valabil și acum). Dar hainele, fața, părul, nasul, ochii, că mă machiez, că nu, că mă pieptăn sau că nu, mobila, culorile din locuința mea, fesul, umbrela, colantul, unghia de la degetul mic, dimensiunile patului, circumferința taliei, culoarea aragazului (sau faptul că nu dețin unul) nu sunt subiecte unde am nevoie de părerea ta, fie ea pozitivă sau negativă. Dacă e pozitivă nu o să mă supăr pe tine, dar nu va schimba cu nimic ceea ce deja cred eu despre aceste lucruri, fie că îmi plac la fel de mult ca ție sau nu. Dacă e negativă, din nou, nu o să mă supăr pe tine, numai că pe viitor o să evit să te mai pun în situații care te fac să decazi atât de mult în ochii mei. Nu ai de ce să păstrezi un raport cu cineva care are o părere din ce în ce mai proastă despre tine (deci cu mine), cu fiecare opinie necerută pe care o lansezi.

Când îmi spui că nu o să pot, doar pentru că ție ți se pare greu. Sau: pentru că ție ți s-a spus mereu că nu ești în stare. Sau: pentru că nu mă cunoști atât de bine încât să știi că eu, spre deosebire de tine, sunt în stare. Sau: pentru că nu mă cunoști atât de bine încât să știi că nu fac nimic din ceea ce nu știu că pot face, pentru că, repet, îmi place ca lucrurile să fie simple. Dacă îți spun că o să devin instructoare de fitness și tu îmi spui că e foarte greu, dacă la clase e atât de greu, nu mă gândesc cum e să și faci asta cu adevărat? Nu faci decât să îmi spui despre tine că ai avut niște părinți nepregătiți și o copilărie nefericită, fără să folosești cuvintele astea. Dacă îți spun că vreau să scriu o dramatizare după Jurnalul unei fete greu de mulțumit și primul lucru care îți iese pe tastatură este vezi că-i greu, nu faci decât să îmi spui despre tine exact ce ți-au repetat la nesfârșit oamenii care te-au crescut. Că nu ești în stare. Și să îmi spui mie, ceea ce ți-ai spune ție. Dar nu te pune nimeni să scrii dramatizarea despre care te anunțam cu atât de multă bucurie că am în plan să o scriu. Era despre mine, iar eu, dacă mă apuc de ceva, știu că sunt în stare. Și, în fine, eu am avut niște părinți buni, care m-au încurajat tot timpul, indiferent de situație, deci oricât de mult aș înțelege că instinctul tau de a descuraja vine din traumă și nu din invidie, nu îți voi putea permite să îmi faci ceea ce nici măcar ei nu mi-au făcut. Nu că ei ar fi avut vreun drept să-mi taie aripile, dar au avut cele mai multe ocazii. Și totuși nu au făcut-o niciodată. Nu îți voi permite nici ție, dar dacă ai apucat deja să o faci, o să mai stau prin viața ta câteva luni – cel mult un an, și întreruperea va fi discretă, fără cântec.

Când îmi spui să am grijă. Grijă ai tu, nu eu, de asta mie mi se așează lucrurile frumos și ușor în viață, iar tu te întrebi de unde atâtea ghinioane, obstacole, drumuri și oameni greu de dus. Pentru că ai grijă. Când îmi spui să am grijă cu o persoană care îmi place. Pentru că nu îmi respecți instinctul. Ai tu grijă, pentru că, din clipa în care mi-ai spus că x nu este chiar ceea ce pare, tocmai ai obținut efectul opus a ceea ce ai încercat: o să-l îndrăgesc mai mult decât pe tine înainte de-a mă determina să admir mai puțin pe cineva. Ai grijă că oamenii sunt răi, chiar dacă par [insert calități] Îți spun la ce să te aștepți. Ești ceea ce vorbești despre alți oameni, și o replică precum cea de mai sus trădează o paranoie excesivă, chestiune cu care nu rezonez decât, poate, în ceea ce te privește pe tine: recunosc că mă aștept să mă otrăvești într-o zi de furie că nu iau în seamă nici unul dintre aceste sfaturi menite să te facă să pari mai bun decât cunoștințele noastre comune.

Când îmi spui că pe tine nu te deranjează ceva ce ți-am spus că nu îmi place. După logica ta, asta înseamnă că nu ar trebui să mă deranjeze nici pe mine, deși lucrurile stau diferit. Asta înseamnă nu numai că nu ai de gând să îmi respecți limita, dar și că o consideri deplasată, pentru că tu nu ești la fel ca mine. Asta înseamnă că a comunica explicit, fără subînțelesuri, devine o problemă. Când îți comunic o limită și îmi spui că tu nu o ai, nu mă face pe mine să fiu sensibilă, ci îmi arată că nu mă auzi, e ca și cum ai vorbi peste mine în timp ce îți spun ceva și, implicit, că nu e important pentru tine să reglezi asta. Ceea ce e ok, mă retrag cu bucurie.

Nu eu sunt dificilă, ci pentru tine este dificil să gestionezi relația cu mine. Poate pentru că deja m-ai călcat pe coadă câteva ori și caut să clarific cât mai bine lucrurile, chestiune care îți complică existența. Aleg să ai tu o existență complicată, decât să îmi strici starea. Alege și tu ceva, libertatea e cuvântul cheie în relațiile cu mine. Exact acei oameni care nu m-au făcut niciodată să mă gândesc la ei ca la cineva care ar face bine să se prindă repede că nu au ce să caute în viața mea nu cred despre mine că sunt dificilă. Tu, în schimb, dacă te hotărăști că ți-e mai bine fără mine, îmi dăruiești o porție generoasă de ușurare.

La prima vedere, rândurile de mai sus sunt despre mine. Dar dacă te duci mai departe, hai, nu mult, doar doi-trei pași înapoi, o să vezi că sunt despre toți cei care se raportează la celălalt prin fricile, nevoile, barierele și mecanismele lor. Tot ce mă enervează e despre asta. Când e despre mine, e doar despre mine, când e despre tine, e doar despre tine. Când faci tine din despre mine sau invers, iese un monstruleț de care, mai devreme sau mai târziu, voi scăpa. Dacă ne-am raporta mai puțin la noi când ne-am băga în viața altuia… nu ne-am mai băga în viața altuia.