Industria cinematografică de la noi nu oferă filme horror, dar dacă ne raportăm la România ultimilor luni, cele mai înspăimântătoare scenarii sunt materializate în realitate… de la reprezentațiile grotești ale membrilor partidului AUR pe scena politică românească și marșul normalității, înconjurat de o aură creștinească puternică, până la situația de care eram cu toții conștienți, prezentată în reportajul băieților de la Recorder, despre modul în care biserica se hrănește constant din corpul slăbit al statului. Chiar dacă am putea să încadrăm România la genul horror — un lungmetraj lipsit de jump scares, care te înspăimântă prin caracterul statornic — și să urmărim luna asta, de Halloween, rugăciunile conspiraționistului mioritic, prefer să ne îndreptăm atenția spre ficțiune… de la primele filme horror făcute vreodată, până la cele moderne ale ultimului deceniu.
The Haunted Castle / Le manoir du diable, scurtmetrajul francezului Georges Méliès din 1896, este considerat primul film care conține elemente horror, chiar dacă intenția regizorului a fost de a crea o comedie. În anii ’20 și-a făcut simțit prezența expresionismul german, prin filme ca The Cabinet of Dr. Caligari / Das Cabinet des Dr. Caligari (1920) sau Nosferatu, eine Symphonie des Grauens (1922), urmând ca, de-a lungul timpului, genul horror să îmbrățișeze mai multe stiluri. Înainte să ajung în prezent, este necesar să menționez câteva filme lansate înainte de anii 2000, care merită cel puțin o vizionare: Repulsion (1965), Rosemary’s Baby (1968) – regia: Roman Polanski, Eraserhead (1977) – David Lynch, Suspiria (1977) – Dario Argento, Possession (1981) – Andrzej Zulawski, Candyman (1992) – Bernard Rose și The Blair Witch Project (1999) – Daniel Myrick, Eduardo Sánchez.
În anii 2000 predomină filmele horror care funcționează după tiparul jump scares + o direcție a plotului care îi permite filmului să aibă continuitate și să ia naștere o franciză profitabilă. Ce se întâmplă când înlăturăm aceste convenții? Când înlocuim scenele bruște, care te sperie doar pe moment cu o poveste care te înspăimântă cu adevărat și rămâne cu tine câteva zile? Când se pune mai mult accent pe estetica filmului și firul narativ nu este atât de previzibil, ducând uneori la un final care nu îți oferă nicio explicație? Subgenul din care fac parte aceste filme și-a făcut simțită prezența în ultimul deceniu, a fost denumit post horror sau modern horror și se bucură de recunoaștere artistică la festivalurile internaționale de film.
Am ales doi regizori pe care îi consider stăpâni pe acest nou pământ, dar înainte să scriu câte ceva despre filmele fiecăruia în parte, e necesar să menționez alte câteva filme bune care au mers în direcția aceasta: remake-ul Suspiria, realizat de Luca Guadagnino în 2018, filmele lui Peter Strickland (Berberian Sound Studio, In Fabric), ale lui Jordan Peele (Get Out, Us), The Neon Demon (2016), The Untamed / La región salvaje (2016), Goodnight Mommy / Ich seh, Ich she (2014), The Ritual (2017) și filmele de debut Possum (2018), Saint Maud (2019).
Ari Aster – Hereditary (2018) & Midsommar (2019)
Ari Aster a debutat în 2018 cu Hereditary, unul dintre cele mai apreciate filme horror ale ultimilor ani, portretizând o familie disfuncțională guvernată de forțe oculte, urmând ca în 2019 să aducă pe marile ecrane Midsommar, un horror pe timp de zi, ce prezintă drama unei fete rămasă fără familie, care decide să meargă alături de prietenul ei și gașca lui de prieteni în Suedia, la un festival nordic, unde vor fi întâmpinați de un cult. Ambele filme propun tema cultului și ereditatea, iar victimele sunt personaje blocate în umbra unui destin fatalist. Este impresionantă atenția regizorului pentru detalii și simetrie și modul în care fiecare element întâlnit în aceste călătorii personale coșmarești va avea un rol important în ultimul act.
Robert Eggers – The Witch (2015) & The Lighthouse (2019)
La fel de meticulos ca Aster, cu chemare către mit și folclor, Robert Eggers a cucerit publicul consumator de filme indie cu două proiecte horror ambițioase, având în roluri principale actori ca Anya Taylor-Joy, Robert Pattinson sau Willem Dafoe. The Witch reprezintă cea mai serioasă ecranizare a mitului vrăjitoarelor, punând în imagine o atmosferă sumbră a anilor 1630. Prin The Lighthouse, regizorul face un salt în timp și ne trimite în 1890, unde doi paznici de far rămân izolați pe o insulă și ajung în pragul nebuniei. În ambele filme este folosit un limbajul arhaic, specific acelei perioade, iar imaginea rămâne fidelă poveștii, cu niște cadre impresionante, greu de uitat.
