Duminică toată lumea (teoretic) se distrează, în afară de mine, că-s la muncă, și cei de la echipele naționale de fotbal care se înfruntă la Campionatul European: Polonia – Olanda, Slovenia – Danemarca și Serbia – Anglia. Pe vremuri ai fi mizat firesc pe Olanda, Danemarca și Anglia, dar acum cică nu mai există echipe mici, chiar dacă mingea a rămas la fel, rotundă, cum zic comentatorii, fotbaliștii și antrenorii – „mingea e rotundă”.
Oricum, după cum am văzut aseară că joacă, nu mi-ar plăcea ca echipa noastră să se întîlnească cu Albania; în fine, n-au nici o șansă să se întîmple asta, în mod normal.
Hai, cărticică, deschide-te la un cuvînt frumos, care să ne bucure și să ne facă ziua mai ușoară, mai plăcută:). Abra-cadabra și… „101 cuvinte argotice” de Rodica Zafiu (Humanitas) s-a deschis la cuvîntul HAI.
Sînt două „hai”-uri în limba română, care, deși-s tratate împreună în DEX, nu au nici o legătură; unul e interjecție și celălalt e substantiv.
Interjecția „hai” e prescurtarea lui „haide” și vine din turcescul „haydi”. Vorba cîntecului, „Hai acasă, hai cu mine, / Hai cu mine sa pornim la drum”. (Am tot încercat să nu dau exemple; poate aruncați un oq și în carte, unde totul e bine argumentat & exemplificat. Și nu am de unde să știu ce impact are rubrica asta în alte părți, dar la Librăria Humanitas Brașov, unde lucrez, n-a mai rămas nici un exemplar din „101 cuvinte argotice”).
Substantivul „hai” în argoul de aici și acum înseamnă haz, distracție, petrecere zgomotoasă, veselă, veselie manifestată intens, iar în dicționarele de argou din trecut însemna „scandal”, ceea ce-o face pe Rodica Zafiu să constate că există o diferență între aceste înțelesuri. Dar imediat își & ne explică, logic: „De fapt, legătura dintre distracție și scandal e foarte strînsă: văzută din interior, petrecerea zgomotoasă e un ideal de amuzament, văzută din afară, înseamnă adesea zarvă supărătoare. Graur (1936: 158) a sugerat ca etimon al substantivului interjecția țigănească ai. Armeanu (1938: 189) s-a gîndit la „refrenul plugușorului: hăi-hăi…! Soluția cea mai credibilă este cea propusă mai demult de Vasile Bogrea și reluată în Ciorănescu 2001: din turcescul hay-huy, care înseamnă chiar gălăgie, scandal (cf. Redhouse 1998) Scurtarea turcismului, reducerea sa la prima parte nu e neobișnuită. Mai greu de explicat este de ce cuvîntul românesc haihui (din expresiile a umbla haihui, a fi haihui) are un sens atît de îndepărtat de cel al cuvîntului turcesc din care pare să provină”. Dar nu e nimic mai simplu de explicat, pentru un basarabean, cum vine asta. Haideți, amintiți-vă că cea mai mare parte a lexicului bisericesc românesc e de origine slavă. Păi și aici explicația e aceeași: „hai-hui” vine din slavă (nu din turcă!), unde „hui” e „p*lă”, deci hai-hui se traduce, firesc, de-am’p*lii – mai simplu nici nu se poate. Parafrazîndu-l pe Baștovoi, care scria „Dumnezeu, mă auzi?”, zic „Rodica Zafiu, mă auziți?”, haihui-ul ro nu e din turcă, ci din slavă, iar a umbla haihui înseamnă a umbla de-am’p*lii!
Mîine intră în joc și naționala noastră. Hai, băieți, că se poate, hai c-am uitat cum au fost meciurile de pregătire (deloc HAIoase). Hai, România!
Haloimăs, husen, h… hai, mă, astea-s cuvintele următoare din dicționarul Rodicăi Zafiu, n-ai răbdare sau ce? Abia aștepți să ieși la pauză…
