Cât îmi dai ca să te ascult?

E o zi ca oricare alta și cel mai probabil ai ajuns la serviciu dimineața, cu un gând și o nevoie clară – o doză generoasă de cofeină. Ai la dispoziție un moment în care savurezi pe fugă câteva guri din cafeaua de care ai nevoie ca să te mobilizezi. Respiri adânc și în liniște, pentru câteva minute, începi să îți planifici mental activitățile zilei, iar cana de cafea sau paharul de carton ready to go se mișcă leneș în mâna ta. Ridici privirea din laptop, telefon sau agenda pe care îți urmăreai ultimele notițe, sorbi încă o gură deja călâie și faci contact vizual cu una dintre colege. Nu aveți o relație apropiată și, dacă nu ar fi jobul factorul comun, nu ați avea motiv nici să vă salutați pe stradă, d-apoi să faceți schimb de păreri personale. 

Conversația se înfiripă și din banalități inofensive se alunecă rapid în dezvăluiri cu tentă domestic-personală: ce s-a mâncat cu o seară în urmă, cum a luat cel mic notă maximă la testul de matematică, când a răcit soțul și ce medicamente ingerează regulamentar, care sunt planurile de weekend ale familiei și unde se intenționează petrecerea concediului din vară.

Dai din cap în semn de aprobare și încerci să îți menții zâmbetul fixat pe față în timp ce te analizezi din exterior și iei în considerare că ascultarea activă pe care o afișezi s-ar putea să încurajeze interlocutoarea să bată câmpii. Începi să te foiești, te uiți cu un ochi în telefon, răspunzi monosilabic și speri ca partenera de conversație să perceapă lipsa ta de interes. Dar ești femeie, atentă la detalii, comunicativă, răbdătoare, empatică, experimentată, plină de idei, deschisă și pari cumva abordabilă. De ce nu te-ar interesa durerile altuia?

Poate pentru că nu mai am energie să mă prefac că îmi pasă și n-am chef să mă încarc negativ oferindu-ți suport în banalitățile zilnice pe care mi le arunci în brațe, în spiritul socializării. Răbdarea mea și dorința de a relaționa cu alte ființe umane scade vertiginos de la un an la altul, de la o dezamăgire la alta, de la o conștientizare a timpului irosit cu conversații irelevante, detalii nesemnificative, bârfe și idei limitative, care nu au făcut altceva decât să mă obosească mental și emoțional.

Toți avem nevoie de măcar o persoană la care să ne vărsăm frustrările și nemulțumirile. Admit asta. Nu că ar rezolva neapărat ceva, dar astfel ne creăm falsa impresie că nu suntem singuri în vâltoarea vieții. Bărbații dau fuga rapid cu băgăjelul de probleme la cea care și-a asumat rolul de parteneră și mamă de ocazie, dar femeile se plâng una alteia, căci doar așa au o șansă de a le fi validate emoțiile neprocesate. 

Problema intervine când acest schimb continuu de informații nesolicitate te bombardează din toate părțile, când nu mai există filtru și transparența afișată pe un subiect devine, în sine, o sinceritate prostească. Probabil din această cauză multe persoane ajung să-și caute joburi în regim hibrid sau de acasă. Puține lucruri te obosesc mai mult decât colaborarea forțată și comunicarea cu persoane cu care nu ai aproape nimic în comun. Inclusiv efortul de a forța identificarea unor similitudini are potențial de a declanșa o criză existențială. Mai ales că ești nevoit să o faci pe gratis, deci chiar nu ai șansă de câștig.

Nimeni nu mai are răbdare să șadă în liniște, să își găsească o persoană de încredere cu care să se simtă confortabil uneori doar existând în același spațiu. Să își poată oferi timp suficient pentru a-și înțelege trăirile ca ulterior să le poată împărtăși eficient cu cei din jur.

Sharingul gratuit de informații nu mi se pare benefic. Din niciun punct de vedere. Aș fi făcut bani frumoși dacă taxam la oră toate persoanele care au venit către mine cel puțin o dată pentru a-mi descărca în brațe un teanc de emoții și frustrări cu care nu am ce face, decât să îmi conturez mai clar latura expeditiv-sarcastică ce devine din ce în ce mai greu de ținut în frâu.

O recomandare ar fi să nu mai aruncați cu detalii intime în oricine pășește în raza voastră de acțiune, nu alimentați tipologia persoanei care se plânge constant cuiva sau care îi forțează pe ceilalți să pășească în lumea lui interioară, ignorând semnalele de oboseală și plictis pe care ceilalți le emit. Nu de alta, dar e posibil să constatați, dacă vă acordați timp pentru o scurtă introspecție, că nu aveți nicio relație autentică și, la nevoie, nimănui nu-i pasă. Nici măcar terapeutului pe care riscați să îl plătiți.