Kazuo Ishiguro a debutat ca prozator la douăzeci şi opt de ani cu Amintirea palidă a munţilor, roman recompensat cu The Winifred Holtby Prize of the Royal Society of Literature şi tradus ulterior în treisprezece limbi. După Să nu mă părăsești (2005), cu filmul omonim (Never let me go, 2010, regia: Mark Romanek, scenariul: Alex Garland), lansat pe piață în 2010.
Scriitorul japonez revine în 2021 cu o poveste care se înscrie în aceeași linie distopică și răvășitoare — Klara și Soarele — și are în centru un android creat cu scopul de a le ţine companie copiilor şi adolescenţilor ai căror părinți nu dispun de timp pe care să-l petreacă alături de ei. Entitățile de tipul ei sunt postate în vitrina magazinului o perioadă limitată, în funcție de noutate și caracteristici. În timp ce aşteaptă în magazin, alături de alţi „prieteni artificiali”, Klara e remarcată de Josie, o fetiță care decide imediat că vrea să fie companioana ei. Josie este un copil special, care suferă de o boală misterioasă, iar Klara, un android care a reușit să dezvolte o sensibilitate și o imaginaţie neobişnuite, decide că trebuie să o ajute. Trebuie să aștepte însă să fie aleasă, dar Josie nu își mai face vizitele obișnuite la magazin vreme de câteva săptămâni.
O stare de normalitate
Dezvoltând aproape un cult al Soarelui (de care depindea pentru a funcționa la parametri optimi), care consideră că are puteri vindecătoare, totul pe un fundal din viitorul apropiat, plasat într-o lume poluată şi alienată, unde copiii învaţă online şi au întâlniri de interacţiune programate de părinţi (seamănă destul de bine cu viața pe care am experimentat-o în pandemia Covid 19), Klara şi Soarele explorează câteva teme extrem de delicate, dar și dificil de tratat: inocența, iubirea şi prietenia, sacrificiul, relația părinți-copii, dar mai ales problema umanității. Perspectiva inedită pe care o lansează Kazuo Ishiguro prin intermediul Klarei ridică multe semne de întrebare legate de umanitate.
Mama lui Josie lucrează alături de un pictor special la un proiect care rămâne multă vreme secret. Povestea este tristă însă de la început, cititorul simte o apăsare care planează la fiecare pagină, însă ea avansează pe măsură ce o face și boala copilei. După ce este evident că androidul Klara reprezintă cea mai bună soluție pentru situația ei, mama croiește un plan de revitalizare a întregii situații. Vizite în natură (Cascada Morgan), în locuri în care mai merseseră când starea de sănătate era mult mai bună, petreceri alături de alți copiii, totul pentru a crea o stare de normalitate. Lucrurile însă nu sunt nici pe departe așa. Observăm și la prietenii lui Josie un comportament ciudat, răutăcios și rece nu numai față de oameni, dar mai ales față de companionii lor artificiali, considerați un fel de servitori, în ciuda inteligenței lor mult peste medie.
Temele existențiale sunt parcurse rapid în paginile acestui roman hipnotic. Kazuo Ishiguro ne scufundă în conștientizarea eșecului uman, a fragilității și a inevitabilității morții, dar, în același timp, mizează pe magie și prioritatea supraviețuirii. Povestea se petrece în SUA, într-un viitor nu foarte îndepărtat, în care care oamenii au creat câteva grupuri sociale, în funcție de starea materială. Josie și familia sa fac parte din așa numiții ridicați, cei din vârful ierarhiei, și locuiesc izolate, la marginea unui câmp. Scriitorul însă nu dezvoltă aici mai multe aspecte legate de aceste ierarhii, totul este privit prin ochii androidului (PAr-ului) Klara și narat la persoana întâi.
Singurătatea are margini ascuțite
Cu ajutorul lui Rick, un adolescent deştept şi sensibil, prieten al lui Josie, dar de un rang inferior financiar, Klara speră să-și ducă la îndeplinire planul legat de slavarea fetiței. Androidul dovedește singur, din tot romanul, capacitatea de a spera atunci când toți ceilalți sunt resemnați. Dincolo de analiza umanului versus artificial, singurătatea este o temă adiacentă, dar foarte prezentă în paginile acestui volum, majoritatea personajelor fiind victimele ei.
Într-o epocă asemenea celei pe care o trăim și noi, până la urmă, în care există numeroase platforme de socializare, singurătatea și depresia au crescut la cote alarmante. Mai mult decât atât, avem din ce în ce mai multe probleme cu interacțiunea față în față. În Klara și Soarele, Ishiguro încearcă să observe și o serie de strategii la care oamenii fac apel pentru a reduce singurătatea, dar și pentru a-și ascunde vulnerabilitatea. Aici am în vedere petrecerea despre aminteam în rândurile de mai sus, unde Klara este nedumerită de comportamentul și răutatea copiilor, inclusiv, în mod neobișnuit, de Josie. Ulterior înțelege că are de-a face cu o formă de apărare, că se tem de singurătate și de aceea se comportă așa. Asta nu face însă ca lucrurile să pară mai puțin ciudate. Roboții din magazin și cei ai copiilor nu seamănă între ei, deși unii au aceeași tehnologie. Rosa, de exemplu, prietena Klarei, este naivă, nu are aceeași putere a observației și nici curiozitatea Klarei. Directoarea magazinului își dă seama de aceste diferențe și se atașează de fiecare PAr pe care îl are în custodie. Roboții de aici sunt ca niște orfani care așteaptă să fie adoptați de o familie. Dincolo de capacitățile tehnice, sunt instruiți să aibă o conduită ireproșabilă, uneori fiind mai bine educați decât cei care îi cumpără.
Creierul funcționează în moduri pe care nu le înțelegem decât într-o mică măsură, acest lucru nu mai are nevoie de demonstrație. Însă ceea ce știm cu siguranță, structura și modul său de funcționare au început să se modifice odată cu expunerea îndelungată la dispozitive electronice. Și aici mă refer nu numai la capacitatea de analiză, dar și la cea de relaționare cu ființele de lângă noi, care tind să scadă, în ciuda unor aspecte de productivitate sporită care se înregistrează la nivel profesional.
„Această găselniță de a imprima sarcinile pe circuit este esențială pentru modul în care funcționează creierul: el își modifică tabloul de bord al mașinăriei pentru a se modela în funcție de misiune. Aceasta permite ca o sarcină ce poate fi îndeplinită doar în mod stângaci să fie realizată cu rapiditate și eficiență. În logica creierului, dacă nu ai instrumentul potrivit pentru proiect, creează-l.
Până acum am aflat că în majoritatea sarcinilor conștiința tinde să se implice (să ne amintim de nefericitul miriapod în rigolă) – dar ea poate fi de ajutor atunci când stabilim obiective și construim robotul. Probabil că selecția impusă de evoluție a stabilit doza exactă de acces pe care o are mintea conștientă […]”
Ce a mai rămas viu?
În Klara și Soarele toate familiile din categoria de vârf aveau câte un PAr, fără excepție. Spontaneitatea, naturalețea, vulnerabilitatea sunt aproape inexistente sau camuflate. Totul este controlat într-un grad foarte mare, nu trebuie să existe scăpări, iar oamenii, de foarte mici, trebuie să se conformeze unui set de reguli precise. Problema este că trupurile nu au evoluat în aceeași măsură cu tehnologia. Cel puțin nu în scenariul imaginat de Kazuo Ishiguro. De fapt, nici în realitate nu cred că se va întâmpla asta, deși sunt destule experimente și voci care susțin crearea organelor artificiale, a unor părți ale corpului artificiale, nu numai la nivel de proteză, ci ca membru îmbunătățit. Și atunci aceste trupuri sunt încă supuse unor situații diferite, sunt vulnerabile și ușor de deteriorat. Moartea încă nu a devenit un proces reversibil și atunci vor exista cazuri în care se va dori o înlocuire. Cum se va produce? În scenariul de aici, Klara urmează să o înlocuiască pe Josie, acesta este planul secret al mamei, care lucrează cu un portretist 3d la așa numitul proiect special. Odată creat un nou corp artificial pentru fetiță, iar Klara finalizându-și misiunea de cunoaștere și reproducere cât mai fidelă a comportamentului lui Josie, nu mai rămâne decât ca datele Klarei să fie mutate în noul corp creat.
Klara însă este un android diferit; așa cum ne-am imagina într-un scenariu pozitiv, nu unul apocaliptic. Și pot spune că ader la acesta, că asta e poziția pe care aș spera să o adoptăm dacă va fi cazul. Ca aceste entități să lucreze împreună cu noi, să creăm un parteneriat, nu să fie o luptă pentru supremație. Klara este produsul la care inginerii din domeniul roboticii numit afective computing lucrează deja de aproape două decenii: crearea unor coduri/software care pot detecta nuanțe subtile de sentimente în vocile și fețele umane, însă până acum aceste experimente au rămas la stadiul de proiect, nu s-a reușit încă simuleze emoțiilor în mod convingător. Ceea ce surprinde poate cel mai mult în această poveste este faptul că în Klara găsim salvate câteva calități umane pe care noi suntem în pericol să le pierdem: sensibilitatea, încrederea, răbdarea. Și astfel ajung în punctul pe care mi l-am propus odată cu analiza acestui roman: virtual vs uman (real) sau putem găsi un echilibru între ele? Da, cred că am putea găsi, însă pentru asta e nevoie ca oamenii să încerce să păstreze aceste calități, în loc să spere că le vor putea cultiva într-un AI când ei nu le mai au. Ar trebui să ne gândim că acestea nu sunt părțile prin definiție vulnerabile, ci mai degrabă cele care stimulează creativitatea și relațiile, ne permit să progresăm și într-un mediu extrem de tehnologizat.
„Klara, ideea e că în momentul ăsta lumea e tot mai îngrijorată în legătură cu PAr-ii. Oamenii zic că ați devenit prea inteligenți. Se tem, fiindcă nu mai pot înțelege ce se petrece în mintea voastră. Sunt oameni care vă văd ce faceți. Care acceptă faptul că deciziile și recomandările voastre sunt logice, demne de încredere și aproape întotdeauna corecte. Însă nu le place că nu știu cum ați ajuns la ele. De aici vine reacția asta violentă, prejudecata asta.”
Klara și Soarele, Kazuo Ishiguro, Editura Polirom, 2021, traducere: Vali Florescu
