Prin iarna lui 1992 am făcut niște poze de Revelion. Atunci era mai greu cu developatul și primirea fotografiilor, așa că a durat ceva timp până au ajuns la mine. Am avut un șoc când le-am primit. La vârsta aceea (paisprezece ani) aveam 76 de kg și puțin peste 1.50 cm, eram ceva aproape rotund și deși mă uitam zi de zi în oglindă, îmi venea greu să mă recunosc în acele fotografii. Nu îmi dădusem seama până atunci de proporțiile pe care le aveam. Deja mi se schimbaseră multe dintre forme, devenisem o așa-zisă adevărată domnișoară, iar faptul că locuiam într-o periferie a Bucureștiului, destul de rău famată, nu mă ajuta. Eram deseori luată în râs, ciupită, mi se strigau tot felul de lucruri când treceam pe lângă grupuri de baieți și eram deseori pipăită; sânii îmi crescuseră și ei peste medie și erau o atracție continuă. Am avut multe momente în care, în loc să iau măsuri împotriva creșterii în greutate, nu făceam decât să mănânc în exces, gândindu-mă că surplusul de greutate mă va face neatractivă și voi scăpa de fluierături, pipăieli și altele de felul acesta.
Am devenit și mai grasă, însă nicidecum invizibilă, din păcate, ci și mai expusă atacurilor verbale și fizice. Tot cam în acea perioadă am fost agresată sexual într-o librărie, într-un moment în care era destul de liberă, de un fost pușcăriaș, librăresele fiind prea speriate să intervină. I-am spus mamei abia când aveam aproape 40 de ani. Din fericire, întâmplarea asta groaznică nu mi-a anulat pasiunea pentru cărți și librării și, peste mulți ani, am ajuns să lucrez într-una dintre cele mai frumoase din România.
Această introducere e menită să explice faptul că am rezonat foarte mult cu povestea pe care am citit-o în Foame. Memoriile corpului meu, scrisă de Roxanne Gay, și de altfel cu multe dintre problemele pe care le-a avut de-a lungul timpului și cu multe dintre textele pe care le-a scris. Ca și ea, m-am concentrat și eu în timp, după multe lupte cu mine însămi și cu rușinea pe care o simțeam zi de zi gâtuindu-mă, pe tipurile de schimbări care să mă ajute să mă îndrept spre o realitate diferită și mai bună decât ceea ce trăisem până atunci. Scopul nefiind acela de a atinge perfecțiunea, ci de a aplica acele schimbări pentru a mă simți bine, pe cât posibil, cu mine, în corpul meu și de a găsi persoane care să poată trăi alături de mine și problemele (fizice sau psihice) pe care le aveam și încercam să le rezolv.
O voce distinctă
Roxane Gay a devenit o personalitate pertinentă și importantă a literaturii contemporane de gen, o scriitoare prolifică și influentă, celebră pentru comentariile sale incisive despre feminismul intersecțional, imaginea corporală și justiția socială. Una dintre cele mai emoționante lucrări ale sale, volumul de memorii despre care am ales să vorbesc acum, Foame. Memoriile corpului meu, analizează experiențele personale și presiunile sociale legate de greutatea corporală în exces și de acceptarea de sine. Vocea distinctă a scriitoarei americane de culoare se impune prin explorarea fără menajamente a propriilor lupte, reușind să genereze empatie și înțelegere într-o lume marcată deseori de judecată.
Roxane Gay face o analiză minuțioasă a propriei relații cu corpul ei, reflectând intens asupra traumei care a determinat-o să se refugieze în mâncare și asupra așteptărilor sociale care fac adesea ca trupurile mari să fie invizibile sau stigmatizate. Întregul demers a pornit din dorința de a se confrunta direct cu aceste probleme, dar și pentru a le oferi celor care au experimentat sau experimentează situații asemănătoare ocazia să își spună propriile povești și să îmbrățișeze frumusețea diversității umane, în orice formă s-ar găsi. Prin prisma rușinii, examinează modul în care judecățile externe și prejudecățile internalizate au contribuit la luptele ei cu greutatea, cu respectul de sine și cu apartenența la anumite grupuri sociale.
„Când nu găsești pe cineva care să te urmeze, trebuie să găsești o modalitate de a conduce prin exemplu”
Roxane Gay este apreciată și pentru eseurile sale, publicate în diverse reviste internaționale, nu doar în volum, iar critica de specialitate și miile de followeri de pe rețelele de socializare au salutat pledoariile pentru cei marginalizați. Articolele ei au stârnit dialoguri constructive despre rasă, gen și identitate, provocându-i pe cititori să riposteze față de inegalitățile sistemice și să se angajeze în conversații semnificative despre schimbare. Impactul scriitoarei americane se extinde dincolo de text, fiind acum și public speaker și folosind platformele online pentru a oferi o voce celor marginalizați de societate.
„Cred că scrisul ne oferă întotdeauna control asupra lucrurilor pe care nu le putem controla în viața noastră, așa că preluarea controlului asupra poveștii corpului meu ca spațiu public a fost extrem utilă în ceea ce privește perspectiva asupra relației mele cu corpul meu.
Este frustrant să văd modul în care oamenii resping ceea ce iese uneori inevitabil la iveală, dar mă bucur când văd că există femei și bărbați care povestesc experiențele de violență sexuală sau alte tipuri de agresiuni trăite. Nu știu și dacă sistemul judiciar a ajuns încă la nivelul așteptărilor, pentru că, din păcate, în SUA există un termen de prescripție. În cazul meu a trecut prea mult timp de atunci. Depinde de noi însă să ne asigurăm că acest dialog nu se va încheia aici și nu va părăsi prea curând sfera publică.”
Prin povestirile, eseurile și articolele sale, dar și prin angajamentul față de cei care se temeau să își spună poveștile sau să își îmbrățișeze propria complexitate, să se împotrivească normelor sociale, nu numai că îi invită pe cititori să își reconsidere relația cu propriile corpuri, ci și să recunoască puterea povestirii ca un catalizator pentru transformarea sinelui și a societății, să devină repere de curaj pentru cei care au de parcurs astfel de călătorii de autodescoperire și acceptare.
De mână cu rușinea
Rușinea are un impact negativ puternic asupra psihicului uman. În esență, Foame. Memoriile corpului meu aprofundează relația complexă a autoarei cu corpul ei, modelată de traume, așteptări sociale și experiențe personale. Rușinea, omniprezentă și adesea copleșitoare, devine o temă centrală pe măsură ce Gay desface straturile poveștii și relatează fără artificii literare trauma care a constituit catalizatorul pentru creșterea ei masivă în greutate și modul în care rușinea poate funcționa ca un mecanism de adaptare. Interacțiunea dintre rușine și vulnerabilitate devine o componentă esențială și este evidentă pe măsură ce povestea sa fără filtre avansează.
Reprezentarea rușinii de către Gay evidențiază, de asemenea, și intersectorialitatea experiențelor sale. Ca femeie de culoare, pentru ea complexitatea problemelor care decurg din excesul de greutate crește, mai ales într-o societate care perpetuează adesea standarde de frumusețe care țin seama mai degrabă de aspecte neesențiale ale sinelui și respectului de sine sau elemente care țin de trend. Această perspectivă intersecțională subliniază straturile de rușine care pot apărea atunci când intervin rasa, genul și mărimea corpului deopotrivă.
Foame constituie un studiu de caz emoționant și aprofundat despre natura fațetată a rușinii, evidențiind modul în care aceasta poate atât să modeleze, cât și să fie modelată de istoria personală a cuiva. Dorința lui Gay de a-și excava experiențele personale generează un spațiu plin de compasiune, cititorii pot să se confrunte cu propria rușine în acest cadru, și oferă o mărturie puternică despre potențialul de vindecare și transformare care apare atunci când este recunoscut impactul semnificativ pe care rușinea îl are asupra psihicului și fizicului.
Fericire sau patul lui Procust?
Este clar că aici nu avem de-a face cu o poveste care îmbrățișează valorile tradiționale și conformismul, nu este o poveste despre faptul că, dacă vrei să fii frumoasă și fericită, trebuie să fii slabă. Nu acesta este scopul. Nici acela de a demonstra că dacă ești și fericită și frumoasă, atunci ai putea fi suficient de norocoasă pentru a fi dorită de un bărbat și pentru a găsi fericirea supremă printr-o relație heterosexuală, care să se conformeze normelor sociale. Roxane Gay afirmă că mesajele acestor povești sunt toxice. Povestea ei este sinceră, tristă și reală. Este genul de poveste care nu este spusă de obicei, dar ar trebui să fie.
Cât de mult ai înțeles despre viață când aveai 12 ani? Cât de multe știai despre corpul tău în schimbare sau despre sexualitatea ta în devenire? Cât de multe știai despre consimțământul pentru activitatea sexuală? Probabil că nu prea multe! Iar Roxane Gay nu a făcut excepție. Fiică a unor imigranți haitieni din clasa de mijloc, crescută în spiritul catolicismului, a înțeles destul de repede că această educație vine la pachet cu un anumit set de reguli și așteptări. Știa de la părinții că Iisus o iubește, dar și că Dumnezeu pedepsește păcatul. Drept urmare, sentimentul de moralitate a fost impregnat de ideea că ascultarea de Dumnezeu era crucială și a crescut cu foarte puține cunoștințe despre sexualitate și consimțământul sexual.
Atunci când iubitul ei a ademenit-o la o cabană în pădure, Roxane, în vârstă de 12 ani, a mers cu el de bunăvoie, fiind încântată de faptul că el voia să petreacă timp cu ea. Nu avea de unde să bănuiască faptul că prietenii lui pândeau în cabană, așteptând să o imobilizeze și să o violeze în grup.
La fel ca multe dintre tinerele victime ale agresiunilor sexuale, nu a avut puterea să le spună părinților ce s-a întâmplat. La mulți ani după viol mărturisea că nu și-a dat seama că există un vocabular pentru a descrie această experiență și a crezut că nu s-a luptat suficient, că a fost cumva complice. „am crezut că am meritat-o pentru că eram atât de slabă, atât de naivă și atât de ușor de manipulat de un băiat pe care credeam că îl cunosc.”
Un secret începe uneori cu ceva mic, dar apoi devine din ce în ce mai mare și mai mare și mai mare și mai înfricoșător și cu greu poți să își imaginezi că îl vei putea împărtăși vreodată cuiva. Când s-a aflat, versiunea băieților era că a fost alegerea ei, că ea a vrut-o și că a inițiat-o, iar ceilalți elevi din școală au crezut-o. La un moment dat, și-a dat seama că aproape toată lumea din școală știa — dar versiunea băieților — despre ce se întâmplase.
Confuză și nesigură, Roxane Gay își găsește propriile mecanisme de adaptare. Deși nimeni nu i-a spus vreodată că femeile grase sunt complet indezirabile, a considerat acest mesaj valabil din propriile observații despre societate și că, dacă voia să fie în siguranță, trebuia să fie grasă, atât de grasă încât niciun bărbat să nu o mai dorească vreodată. Sănătatea ei mentală și fizică s-au deteriorat rapid, în ciuda faptului că a continuat să perceapă îngrășarea ca o formă de control. La cea mai mare greutate, autoarea cântărea 577 de pounds (aproximativ 260 kg) și avea 20 de ani.
False refugii
Chiar dacă internetul este o sursă de informare și poate oferi, prin comunitățile sale, sprijin pentru anumite persoane sau categorii sociale, este și un loc al pierzaniei, unde vulnerabilitatea crește exponențial.
„Când privesc acum în urmă, știind ce știu despre internet, nu pot să cred că nu am fost rănită sau ucisă, dar trebuie să spun, de asemenea, că internetul era foarte diferit atunci. Existau și ciudați, dar nu era ceea ce este astăzi. Oamenii încântați de această nouă tehnologie și totul era bazat pe text, așa că era diferit. Nu știu dacă era mai sigur, dar se simțea mai sigur.”
Aceste prime relații online au marcat și primele sale incursiuni periculoase în lumea întâlnirilor, dar nu au fost nici pe departe ultimele, a continuat să experimenteze. Partenerii ei au umilit-o din cauza grăsimii și a ajuns să simtă că trupul ei era „o cușcă făcută de ea însăși”. Apoi a fost nevoie de mult timp, de terapie și multă muncă de dezvoltare personală înainte de a-și putea accepta corpul și sexualitatea.
„Din ce în ce mai mult, am simțit că implicarea online este alimentată de lipsa de speranță pe care mulți oameni o simt atunci când ne gândim la starea lumii și la provocările cu care ne confruntăm în viața de zi cu zi. Spațiile online oferă ficțiunea plină de speranță a unei cauze și a unui efect tangibil — o nedreptate la care se răspunde printr-o consecință imediată. Pe Twitter putem exercita o mică măsură de putere, putem răzbuna nedreptățile, pedepsi răufăcătorii, îi putem înălța pe cei cu intenții bune. Totuși, în căutarea acestui simulacru de justiție, am pierdut orice simț al proporțiilor și al scării. Disprețuim în egală măsură un criminal de război și un scriitor de ficțiune care împrumută în mod prea transparent detalii din viața altcuiva. Este greu să calibrăm modul în care ne angajăm sau argumentăm.”
O atenție nedorită
Conceptul corpului ca fiind „o cușcă pe care și-a făcut-o singură” este o metaforă la care autoarea a revenit de nenumărate ori de-a lungul timpului și deși a reușit în mare parte să nu mai reacționeze la avansurile masculine, a descoperit, cum am făcut-o și eu, că obezitatea a făcut-o ținta multor alte tipuri de atenție nedorită și că ieșea în evidență mai mult decât își dorea în multe alte situații. Asta a dus la o hiperconștientizare a spațiului ocupat și la un alt timp de rușine asociat cu greutatea. Dincolo de presiunea mentală pe care și-o exercita asupra sieși, simțea tot mai acut și presiunea dezaprobării celorlalți.
„Sunt, poate, obsedată de sine peste măsură. Indiferent unde mă aflu, mă întreb unde mă aflu și cum arăt. Mă gândesc că sunt cea mai grasă persoană din acest bloc de apartamente […] Sunt cea mai grasă persoană. Acesta este un refren constant și nu pot scăpa de el.”
Rușinea poate consuma identitatea unei persoane, modelându-i comportamentele, relațiile și percepția de sine. În ciuda greutății și a rușinii pe care o poartă, textele care compun volumul Foame constituie deopotrivă un act de rezistență împotriva așteptărilor societății și un act de eliberare de sine. Strânsoarea sufocantă a rușinii este astfel demontată și Roxane Gay poate găsi puterea de a-și gestiona diferit problemele. Demersul personal de a explora sentimentul rușinii îi dezvăluie universalitatea, invitându-i pe ceilalți să-și împărtășească și să se gândească la propriile situații în care au simțit rușine. Contestând obsesia societății pentru perfecțiune, încurajează o înțelegere plină de compasiune a luptelor interne individuale. Foame. Memoriile corpului meu este și despre puterea transformatoare a vulnerabilității, a rezilienței și a iubirii de sine.
Imperfect nu înseamnă defect
Rușinea culturală, insuflată de multe ori încă de la o vârstă fragedă, devine pentru nenumărate persoane internalizată, ducând aproape la anularea stimei de sine și influențând în mod negativ comportamentele copiilor, tinerilor și, ulterior, adulților. Roxane Gay propune un exemplu de rezistență împotriva așteptărilor societății și pune în evidență modurile în care rușinea sufocă personalitatea, afectând totul, de la relațiile personale până la propria capacitate de a crede că merită să fie iubită și acceptată. Prin relatarea situațiilor în care rușinea a determinat-o să construiască bariere de protecție, ținându-i pe oameni la distanță, pentru a evita vulnerabilitatea și expunerea adevăratului sine, și a celor care merg pe ideea că imperfecțiunea corpului transformă inevitabil o persoană într-una de neiubit, nedemnă de conectare, demonstrează că întreaga paradigmă a percepției celuilalt este greșită și are nevoie de o reevaluare.
Trauma trăită, agresiunea sexuală la o vârstă fragedă, care devine un punct de cotitură esențial în relația cu corpul, nu face decât să sporească dificultatea multor astfel de persoane de a se reconcilia cu sine, multe femei alegând să-și construiască din grăsime o fortăreață. O încercare, de multe ori nereușită, de a se proteja de alte răni, care provoacă din păcate și mai multă rușine și dezgust de sine. Atât prin discursul din Foame. Memoriile corpului meu, cât și prin alte articole și cărți, Roxane Gay s-a străduit să demonteze teza conform căreia imperfecțiunea este egală cu defecțiunea sau indezirabilitatea. Și a reușit.
Mi-ar fi plăcut să fi avut la îndemână textul acesta în urmă cu ceva ani, când m-am confruntat cu multe probleme asemănătoare, și la asta m-am gândit atunci când am ales să analizez și prezint volumul. Existența lui poate reprezinta un ajutor real acum, o mână întinsă, un demers plin de înțelegere și solidaritate, o încurajare pentru vindecarea și creșterea nu numai personală, dar și comunitară, într-o perioadă în care există încă un drum lung și anevoios pentru multe categorii de persoane, pentru mulți copii și tineri, fie că vorbim de cei din comunitatea LGBTQ, cei obezi, persoanele care experimentează diferite complexe, au handicapuri sau sunt victime ale bullyingului.
Bibliografie
-
- Foame, memoriile corpului meu, traducere: Aurelia Ulici, Black Button Books, 2019
- Writing into the Wound: Understanding trauma, truth, and language, 2021, Scribd
- Not That Bad, Dispatches from Rape Culture, 2019, Atlantic Books
- Bad Feminist: Essays, 2014, Little, Brown Book Group
- Conversations on Love with Philippa Perry, Dolly Alderton, Roxane Gay, Stephen Grosz, Esther Perel, 2022, Penguin Books Ltd
- No one is guaranteed love or affection, The Guardian, iunie, 2018
- Social media cancel culture, New York Times, iulie, 2021.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #9, ediția de toamnă 2023.