Anul trecut a fost prima oară când am venit la Electric Castle. Habar n-aveam la ce să mă aștept, pentru că în urma poveștilor de groază din primii ani, cu ploile, cu mocirla, cu dispariția tuturor cizmelor de cauciuc din toate magazinele de bricolaj de pe raza județului Cluj, bon viveur-ul din mine decisese demult că EC e o experiență de care mă pot lipsi. Vizitasem castelul Bánffy din Bonțida cândva pe la mijlocul anilor 2000 și mi se păruse romantic în sensul cel mai clasic, al ruinelor năpădite de buruieni și înconjurate de salcâmi înfloriți și de maci, dar trebuie să recunosc că, ulterior, imaginația mea nu a reușit să se împace cu transformarea sa în scena unui festival de anvergură internațională. Ce bine că inițiatorii festivalului au fost mult mai fanteziști decât mine! Fără să bat prea mult apa în piuă, pot să vă spun că Electric Castle este unul dintre cele mai frumoase, bine organizate și coerente proiecte culturale pe care le-am experimentat, iar asta se vede cu atât mai clar cu cât te uiți mai îndeaproape la conceptul din spatele scenelor și la modul în care festivalul reușește să atragă un public cu interese foarte diverse, care depășesc cu mult sfera strict muzicală.
Eu văd Electric Castle în primul rând ca pe un proiect foarte deștept de restaurare a unui patrimoniu. Indiferent cât de uluitor este Castelul Bánffy, se pare că autoritățile nu au viziunea și resursele să se ocupe de el, așa încât a fost nevoie de o inițiativă privată pentru ca restaurarea sa să se poată concretiza, cel puțin la nivelul și cu viteza actuale. Festivalul a fost construit de la bun început într-un parteneriat cu Fundația Regelui Charles, continuat în prezent cu Fundația Transylvania Trust, așadar, la un anumit nivel, este un eveniment de strângere de fonduri în vederea realizării acestui obiectiv.
Anul acesta, la a zecea ediție, câte zece euro din fiecare bilet vândut merg direct într-un fond dedicat restaurării castelului. Până și biletele gratuite pentru oaspeții festivalului, se primesc în schimbul unei donații de zece euro pentru acest fond, iar efectele acestei susțineri pe parcursul ultimului deceniu sunt limpezi: clădirea de sub semnul romantismului ruinelor s-a transformat în ultimul deceniu într-un spațiu primitor și grandios, străbătut constant de un fior cultural și vital, care se simte cel mai clar în timpul festivalurilor TIFF și Electric Castle, dar care nu se lasă șters atunci când spațiul nu geme de oameni; Castelul Bánffy este viu!
Mi-ar fi greu să argumentez că muzica n-ar fi punctul principal de atracție al festivalului, dar în același timp, simt că există multe alte activități la EC, care sunt mult mai apropiate de acest nucleu conceptual mai profund, evenimente care pătrund dincolo de aparențe și funcționează în slujba unui demers de schimbare la nivel social, un soi de restaurare sufletească, în perfectă rezonanță cu cea materială. Celor de la Electric Castle le pasă în mod sincer de o mulțime de lucruri la care nu te-ai aștepta de la organizatorii unui festival de muzică „pur și simplu”. Educația, sustenabilitatea, aranjarea ițelor care leagă partenerii instituționali, sponsorii privați și interesele conștiente și subconștiente ale publicului, chiar și ecologia, toate acestea sunt elemente care țin de personalitatea festivalului în cel mai autentic mod, iar fiecare ediție este o confirmare a faptului că aceste interese nu sunt doar o spoială, ci chestiuni identitare foarte serioase.
Altfel spus, muzică mai ai ocazia să experimentezi live, în nenumărate contexte. Însă evenimente ca EC Talks, seria de discuții publice cu invitați ONG-iști, antreprenori, scriitori, politicieni și câte și mai câte sfere de activitate și interes, mai rar spre deloc. Nu vorbim aici de chestii ca TEDx sau alte asemenea fabrici de prelegeri mai mult sau mai puțin sforăitoare, narcisice și/sau soporifice, ci de niște discuții libere, animate și moderate de un grup consecvent și excelent de interlocutori care știu să faciliteze schimburi de idei dinamice, atât între invitați, cât și cu publicul. Care public este pur și simplu uluitor, atât în ceea ce privește numărul, cât și ca atenție, deschidere și capacitate de a articula probleme acute și opinii nuanțate.
Miercurea e zi de încălzire pentru Electric Castle – nu toate scenele sunt deschise, nu sunt headlineri, nu toate tonetele cu mâncare și băutură sunt active, oamenii de-abia încep să se adune. Dar apoi, EC Talks sunt un adevărat magnet pentru public în prima jumătate a fiecăreia dintre cele patru zile care urmează, oferind în total șaisprezece ocazii de a gândi, de a admira, de a simți recunoștință și de a te raporta în mod activ, asumat, la o serie de inițiative și activități care privesc societatea în mod general, din mai multe unghiuri și pe multiple segmente.
Așa că îmi încep ziua de joi îndreptându-mă nerăbdător spre scena Back Yard, la umbra unor copaci generoși, îmbrăcați în luminițe sclipitoare, unde publicul se adună pe niște platforme decalate din scânduri sau întins pe pături, direct pe dâmbul răcoros din spatele castelului. Primul invitat este Dragoș Iliescu, profesor de psihologie și metodologii statistice la Universitatea din București și consultant pe probleme de psihologie cu două decenii de experiență, angajat într-o discuție despre starea educației în România, moderată de Oana Dimofte. Tematica este arzătoare, chestiunea este imposibil de discutat făcând abstracție de politică, iar schimbul de idei are o anumită fervoare care pare alimentată și din public. Subtextul este amar, unul din primele aspecte clarificate de invitat este că n-ar trebui să credem în conspirații la nivel politic menite să mențină jos nivelul educației, după principiul „țara te vrea prost” – suntem asigurați că nu e vorba de nimic altceva decât de prostie sau „lipsă de viziune”, dacă ar fi să fim mai diplomatici, ceea ce nu suntem înclinați să fim.
„Nu e vorba de dorința de a face rău, ci de neputința de a face bine” este una din replicile care rămân să mă bântuie și nu îmi dau seama dacă asta ar trebui să mă liniștească sau să mă îngrijoreze și mai abitir. Pentru că împotriva unui individ, sau chiar și unei cabale malefice, încă te mai poți poziționa, simți că ai un adversar cu care poți lupta… dar împotriva prostiei sunt sigur că ne-am simțit cu toții neputincioși de-a lungul timpului.
Însă dacă există o constantă nesperată și tonică în discuțiile EC Talks, indiferent de subiect, este o subtilă și susținută rezistență la cinism și defetism, un refuz de a transforma discuțiile în exorcisme de draci acumulați de interlocutori și de public, doar de dragul răcoririi. Faptul că lucrurile nu o iau în acea direcție, la vreo 37 de grade, mi se pare cu atât mai formidabil cu cât discuția atinge subiectul „școlilor bune și școlilor proaste”, ca element profund închistat în mentalitatea autohtonă, cât și rezistența pe care profesorii și instituțiile o arată față de ideea de standardizare a evaluărilor – chestiune care se explică atât prin subțirimea cursurilor dedicate subiectului în școlile de pedagogie, cât și datorită faptului că una dintre singurele surse de control și de putere pe care profesorii simt că le mai au la îndemână este caracterul vag discreționar prin care pot da note. Se vorbește și despre celebrele teste PISA și despre neconcordanța dintre programă și rezultatele obținute la aceste teste (România este în continuare cam pe ultimul loc, cu toate că programa școlară este în concordanță de 91% cu cea evaluată, pe când în țările fruntașe, acest procent este de doar aproximativ 40%). Carevasăzică, nu e despre ce învățăm, ci despre cum învățăm. Observațiile nu sunt neapărat nemaiauzite, însă problema este tratată într-un for public (în sfârșit, îmi vine să strig) cu respectul care i se cuvine, negând din start posibilitatea unor soluții simple și atotcuprinzătoare. Clocotim.
Simt că sunt doi poli între care se înscriu aceste discuții – pe de o parte sunt dezbateri intense, pasionante, la care publicul răspunde cu zvâc, încordat, fioros. Pe de altă parte, EC Talks sunt și o platformă de promovare, în care publicul ia cunoștință de anumite inițiative, soluții și filosofii de viață. Cea de-a doua discuție a zilei se înscrie mai degrabă în această categorie, concentrându-se pe idealism și pe modul în care el poate fi susținut la contactul cu realitatea „din teren”.
Victor Miron este inițiatorul campaniei „Cu cărțile pe față”, merge cu două camionete pline cu cărți prin sate și le împrumută gratuit copiilor care altminteri n-ar avea de unde și nici cu ce resurse să obțină volume care îi interesează – Harry Potter este în continuare în top. Obiectivul lui este ca până în 2030, o jumătate din români să citească minimum două cărți pe lună. Lucian Butnar a deschis cafeneaua socială Cofeels în Cluj-Napoca, unde 4 din 6 angajați au dizabilități. Își dorește să creeze un lanț de 40 de francize în întreaga țară, cu misiunea de a promova nu doar cafeaua de calitate, ci și capacitatea persoanelor cu dizabilități de a se integra în piața muncii. Moderatorul Șerban Suciu, comunicator cultural și social media manager la Teatrul Excelsior, abordează discuția cu entuziasm și cu degajament, iar poveștile de viață și situațiile evocate inspiră, oferă speranță și încredere, răspândind o atitudine pozitivă și orientată spre soluții. E mai mare dragul să te lași atras în această zonă spirituală în care accesul pare din ce în ce mai dificil și restricționat.
Următoarea discuție este concentrată asupra lumii artei contemporane și a importanței medierii artistice. Interlocutorii sunt Șerban Savu și Ciprian Mureșan, ambii reprezentanți ai României la Bienala de la Veneția, în 2024, respectiv în 2009. Moderatorul este Vlad Tăușance, consultant și strateg în comunicare digitală, unul dintre actorii-cheie ai programului Timișoara Capitală Culturală Europeană 2023. Întrebările sunt incisive și la obiect, ies la iveală aspecte interesante legate de cultură ca ”soft power” politic, seriozitatea selecției concursurilor pentru participare la Bienală, cu obișnuitele neajunsuri logistice tipice, ca de pildă faptul că finanțarea de la statul român reprezintă în general cam jumătate din necesar. Mai mult, programul publicării rezultatelor le lasă artiștilor doar vreo trei luni ca să strângă cealaltă jumătate din surse private. Vorbim de mii de euro. Nu fără oarecare maliție (justificată, după părerea mea), oaspeții remarcă faptul că e vorba, ca atare, de un concurs pentru privilegiul de a face strângere de fonduri pe repede înainte.
Discuția se orientează din nou înspre mediul politic, legând și ițele suspendate lăsate în urmă de intervenția despre educație. Invitații subliniază de n ori importanța medierii culturale, impactul ei în transformarea comportamentului publicului de artă, care a dus în ultimii ani într-o schimbare de mentalitate îmbucurătoare pe plan autohton: de la vernisajul ticsit și apoi luna de moarte lentă a expozițiilor în general, la un flux constant de persoane interesate, curioase și învestite emoțional și intelectual. Educația artistică este dorită, încercată, se luptă pentru ea, atât cât se poate, din partea artiștilor și curatorilor, însă invitațiile din partea instituțiilor publice sunt puține și rare, iar căi de a face propuneri și de a pătrunde în școli sunt și mai puține. Se ajunge relativ rapid la un nucleu dur al discuției și, de altfel, al întregii experiențe de festival: inițiativele private „trag după ele” și statul, deschid calea, creează modele, reprezintă cea mai sănătoasă și vitală formă a climatului cultural. O voce amară din minte îmi șoptește despre deturnare și despre exploatare, despre extinderea nesfârșită a „fișei postului” oricărui creator, forțat de împrejurări să găsească și soluțiile, resursele, sistemele de a fi educator, promotor, deschizător de drumuri, antreprenor și, esențial, plătitor de taxe și impozite, pentru privilegiul de a face munca spre care s-ar cuveni să se ducă o parte din sus-numitele taxe și impozite, dar nu, ținem cinismul în lesă, la naiba, chiar dacă soarele capătă greutate palpabilă și scândurile pe care stăm sunt neiertătoare. În concluzie, găsim căi de a îmbunătăți lucrurile, rezolvăm, ne descurcăm, de la firul ierbii și până la Pavilionul României la Bienala de la Veneția, din Giardini della Biennale.
Seria de discuții se încheie revenind la un ton mai optimist și mai tonic, cu Melinda Teohari, bucătar și promotor al bucătăriei neo-românești și al colaborării cu producători locali, și Delia Elena Székely, oenolog și manager al celei mai vechi vii din România, cu multiple soiuri și cu unii butuci în vârstă de vreo 130 de ani, în satul Tăușeni, chiar în comuna Bonțida. Pasiunea și pragmatismul fac casă bună în viețile acestor persoane, iar Vlad Tăușance este antrenat într-o discuție savuroasă despre metehnele mușteriilor care prioritizează autenticitatea în fața confortului, dar numai când sunt turiști, transformându-se în cârcotași când sunt supuși la mese mici, de pildă, sau la timpi mai îndelungați de așteptare în restaurantele din România.
Se vorbește și despre importanța voluntariatului în gestionarea unei vii după principii stricte bio și eco, inclusiv în ceea ce privește culesul condiționat de fervoarea activității viespilor, care abia așteaptă să dea iama în ciorchini dacă nu sunt culeși la timp, cu maximă viteză de reacție. Este incredibil cât de densă se poate dovedi o discuție de patruzeci și cinci de minute, chiar și într-o cheie degajată! Subiectele includ calitatea și prețuirea proceselor, integritatea, o anumită deontologie a cârciumarilor, fără de care este foarte greu spre imposibil să câștigi încrederea publicului și să faci față cerințelor statului, viabilitatea zonelor gastronomice în România și mai ales eliberarea de obsesia „specificului național”, care a dus efectiv la o înflorire a culturii culinare, un spor de încredere în valoarea unui preparat delicios, indiferent cât ar fi de „neaoș”, teme care merg mână în mână, aparent paradoxal, cu descoperirea specificului soiurilor viticole autohtone și creșterea lentă și sigură a prestigiului internațional al României ca zonă producătoare de vin de bună calitate. EC Talks se încheie cu un troc de întrebări pentru pahare de vin din producția viei-muzeu din Tăușeni (vinul este minunat, zău așa!).
Mă ridic pârâind, încep să înțeleg cum se simte un butuc de vie de 130 de ani. De cealaltă parte a dâmbului, festivalul bubuie. La fel și foamea din mine, mai ales după exemplele de feluri descrise cu lux de amănunte de Melinda Teohari. „Vânez” ceva, după care mă duc la Night Lovell, un rapper canadian cu o muzică foarte energică, infuzată cu metale și cu muzică electronică. E fain, dar piesele îmi sună foarte asemenea și îmi par foarte scurte. Mă gândesc că e o reacție la algoritmii Spotify, dar îmi dau seama că sunt pe o pereche de șine de gândire de pe care vreau să-mi iau zborul, să mă relaxez puțin. Mă las condus de nostalgie și ascult Vița de Vie, care cântă albumul „Fenomental” în întregime. Ce vremuri… Apoi ajung din nou la scena Back Yard, pentru Kawala, o trupă simpatică din Marea Britanie, cu muzici solare și dansabile și un umor golănesc adorabil. Sub steaua contrastelor, ultima oprire este Lebanon Hanover, un duo post-punk elvețiano-britanic, pentru fanii Joy Division, The Cure și Hurts, sau mă rog, ai stilului goth și darkwave în general. Frumos, întunecos, dramatic. Mi-e somn. Vreau duș. Vreau cort. Pe mâine, EC!