„Sunt bântuit de o patimă inepuizabilă, pe care până acum nu am reușit sau nu am vrut să o potolesc. Simt că niciodată nu am destule cărți.”
Alberto Manguel a avut o întâlnire de poveste în 1964, pe când avea șaisprezece ani, cu scriitorul Jorge Luis Borges, deja orb la vremea aceea, în Libraria Pygmalion din Buenos Aires. După ce acesta l-a rugat să vină să îi citească, relația dintre cei doi l-a influențat decisiv pe Manguel, care a fost alături de Borges vreme de patru ani. Ulterior, a devenit el însuși scriitor, fiind premiat și recunoscut la nivel internațional, dar și extrem de iubit de cititori. Printre care și eu.
Foarte puțin a lipsit ca atunci când în colecția Anansi a apărut Infinitul într-o trestie să nu cad în păcatul de a-l înlocui, după foarte mulți ani, pe Manguel cu Irene Vallejo în topul scriitorilor mei favoriți care scriu despre cărți. Măcar pentru o perioadă. Volumul mi s-a părut foarte, foarte bun din mai multe puncte de vedere și m-a vrăjit de-a dreptul. Odată însă cu reeditarea cărții Un cititor în pădurea din oglindă, pe care deja am citit-o până acum de vreo trei ori, vechea flacără s-a aprins din nou, iar vâlvătaia m-a îndemnat să scot toate volumele pe care le am în bibliotecă din nou la răsfoit.
Împătimit al cărților, Alberto Manguel a adunat doar în biblioteca sa din reședința din Poitou Charentes, Franța, peste 35.000 de volume din domenii diverse. Cum el însuși mărturisește, acest drum a fost parcurs alături de călăuze minunate, pe diferite voci, iar cărțile citite și-au schimbat forma de nenumărate ori în mintea lui, pe măsură ce călătoria înainta. Hârtia este un refugiu, unul real, oferă liniște și capacitatea de regenerare, „un acoperiș și o masă caldă în timpul aventurii noastre în pădurea întunecată și nenumită”.
Alberto Manguel aduce în discuție volumul de eseuri recent reeditat de editura Trei, Un cititor în pădurea din oglindă, care cuprinde 39 de texte, rolul esențial pe care ar trebui să îl aibă cărțile în societatea contemporană, unde a pierdut teren în ultimii ani (aș adăuga), explorează arta cititului și a scrisului, identitatea pe care ne-o oferă literatura, legăturile dintre cărți și realitate. Cartea, ca rezervor al memoriei colective, este cea care îi ajută pe oameni să descifreze atât mediul în care trăiesc, dar și pe ei înșiși. Mărturisind că ani buni nu a avut tentația să scrie, ajunge să facă toată viața elogiul cărții și al cititului, ca modalitate esențială de a trăi și a te întreba continuu, căci nu pentru a afla răspunsuri citește „cititorul ideal”, ci pentru a găsi noi întrebări. Deși „literatura nu depinde de cititori ideali, ci doar de cititori destul de buni”.
Ca și în celelalte lucrări despre citit și cărți (Biblioteca Nopții, Sfârșitul Bibliotecii mele, Istoria lecturii) Alberto Manguel intercalează în argumentație povești din viața personală sau povești din experiența sa de cititor avid. Își exprimă încă din primele pagini crezul, pentru a-i lămuri pe cei care sunt la prima lectură să înțeleagă bazele demersului său.
„Cred într-o etică a lecturii, într-o responsabilitate față de felul în care citim, într-un angajament în același timp politic și intim față de actul de a da paginile și de a urmări rândurile. Și cred că, din când în când, dincolo de intențiile autorului și de speranțele cititorului, o carte ne poate face mai buni și mai înțelepți.”
Suntem capabili să ne menținem curiozitatea și să rămânem creativi?
Folosind resurse din întreaga mare literatură a lumii (Homer, Dante Aligheri, Franz Kafka, Jose Luis Borges, Robert Louis Stevenson, Julio Cortázar – am dat doar câteva exemple), Alberto Manguel ne poartă prin istoria scrisului, a lecturii, a modificărilor pe care partenerii tăcuți (editorii) le aduc textelor, a cărții ca produs comercial, dar o întrebare planează peste toată argumentația sa, abil construită și de o frumusețe fluidă, ca majoritatea textelor sale de altfel, este aceasta: suntem capabili să ne menținem curiozitatea și să rămânem creativi?
Un cititor în pădurea din oglindă este structurat în opt părți: „Cine sunt eu”, „Lecția maestrului”, „Joc de cuvinte”, „Cititorul ideal”, „Cartea ca afacere”, „Crimă și pedeapsă”, „Biblioteca sacră”. Am ales să analizez pe scurt aici doar câteva teme: lectură și paradigme ale lecturii, editarea de carte, actul traducerii, viitorul cărții, necesitatea unei biblioteci (personale sau publice).
Prima parte, „Cine sunt eu”, tratează subiectul delicat citirii dintâi, al revenirii la carte și a transformării pe care o produce cu fiecare nouă citire. Folosind în deschiderea fiecărui capitol un citat relevant pentru text din Alice în Țara Minunilor, C.S. Lewis, Manguel aduce în discuție posibilitățile infinite ale lecturii, argumentând că pe măsură ce citim, lectura se reflectă și în viața reală, depășind pragul paginilor. „Cărțile se bucură de această formă modestă de nemurire.” Noi suntem nu numai cei pe care îi vedem în oglindă și cei care au o anumită culoare a pielii, o anumită naționalitate și profesie, „identitatea noastră, cât și timpul și spațiul în care existăm sunt fluide și trecătoare, ca apa.”
În subcapitolul „Cum să falsifici (din Lecția Maestrului)”, e pusă în discuție noțiunea de autor, și sunt folosite exemple din opera lui Luis Borges, care susținea cicumstațele triviale pe care le experimentăm cu toții și în urma cărora iau naștere uneori opere de o mare valoare artistică, subliniind că nicio carte nu este lipsită de conotații. Astfel, conchide și Manguel, „nu există de fapt falsuri, ci doar cărți diferite care se întâmplă să împartă un text identic”.
„Computerul Sfântului Augustin” (din partea a cincea, „Cititorul ideal”) pornește de la întrebarea dacă felul nostru de a citi s-a schimbat de-a lungul secolelor. Reamintește de istoria punctului, analizată cu ceva pagini înainte și introducerea punctuației în sec. IX, care modificase deja citirea în gând, facilitând intimitatea cu textul, afectând astfel și capacitatea de a memora, și susține că și memoria computerului modern încearcă să aducă același timp de beneficii, folosind însă alte metode. Astfel, apelul la cartea virtuală nu ar trebui să sperie, căci ea nu înseamnă nici pe departe sfârșitul cărții; ar trebui să fim mai încrezători și să observăm punctele slabe și punctele forte ale suportului electronic și să profităm de ele inteligent și activ.
„În schimb, îmi pun următoarea întrebare: în aceste noi spații tehnologice, cu aceste artefacte care vor coexista în mod sigur cu cartea (și în anumite cazuri o vor suplini), cum vom putea încă să încetăm, să ne amintim, să respingem, să ne minumăm, să subminăm, să ne bucurăm? În ce fel vom continua să fim cititori creativi, în loc să devenim pasivi?” Mergând pe firul ideii că lectura nu are o finalitate previzibilă, că o lectură vine mereu în prelungirea alteia, concluzionează că spațiul și instrumentele se modifică, dar „textele spun povești cu voci încă nenăscute”.
Cartea ca afacere vine cu un exemplu personal al lui Manguel, referindu-se la traducerea unor texte din tinerețe semnate de Marguerite Yourcenar, pe care conștient le-a editat (chiar tăiat) pentru a nu înlătura impresia unei stiliste aproape desăvârșite care a devenit peste ani. Pe principiul că „nicio traducere nu este vreodată inocentă”, alegând inevitabil o interpretare dintre cele posibile, susține că aceasta poate distorsiona sau îmblânzi un text, iar cititorul îl va accepta ca versiune. Aici îmi aduc aminte de cuvintele lui Mihail Șișkin într-un dialog alături de traducătoarea Antoaneta Olteanu, în 2019, la Ateneul Român din București, că fiecare carte a sa tradusă e un alt roman decât cel pe care l-a scris, o carte nouă. Cred că e un fapt asumat atunci când ți se traduce o carte, dar asta nu înseamnă că orice traducere e prin definiție denaturare.
„Partenerul tăcut” vorbește despre editori și munca pe care o depun alături de scriitori. Aceștia rămân mereu în umbră, numele lor nu apar în prim plan, dar sunt cazuri în titlul sau întreaga desfășurare a unui roman li se datorează. Data apariției termenului nu este așa veche cum am putea presupune, Manguel notează 1712, anul în care a apărut în The Oxford English Dictionary: „persoană care pregătește opera literară a altcuiva”. Un exemplu negativ îl constituie America de Nord, unde editorii se pare că își ascut foarfecele editoriale mai mult decât ar trebui și intervin reductiv și/sau plasând conținut pe care autorul nu l-a intenționat. Nu sunt singurii, există multe alte exemple (de pildă, scriitori ca Cesare Pavese sau Graham Greene, cel din urmă a fost ferm atunci când i s-a propus schimbarea unui titlu și a spus că mai bine schimbă editura). „Diferența dintre un editor plătit și cineva care ne este apropiat este diferența dintre un doctor care recomandă lobotomia și o mătușă foarte dragă nouă, care ne recomandă o ceașcă de ceai tare.” Aici ar fi o discuție întreagă, frumoasă și complexă, există editori plătiți foarte buni, adevărate excepții, care au contribuit pozitiv la texte care au făcut înconjurul lumii, dar, pentru a nu ramifica la prea mult textul, am ales să mă opresc aici cu firul acesta.
Călătoria trebuie să continue
În subcapitolul „A trăi în bibliotecă”, din ultima parte a cărții, Alberto Manguel susține ele au puterea de a opri timpul, dar și că cititul dă puterea cititorului, printre altele, de a vedea lumea cu ochii celorlalți; cărțile obligă să privim spre lume. „Dacă rătăcim pentru a ne pierde sau pentru a ne regăsi este decizia noastră”, cert este însă că nu trebuie să ne oprim, nu putem fi „ancorați doar într-o pagină superficială”, călătoria trebuie să continue.
Consider că volumul lui Alberto Manguel, dincolo de observațiile pe care le-am făcut deja printre rânduri, este o pledoarie pentru alteritate și pentru un survol continuu al lumii cu speranța de a cunoaște căi și moduri de a repovesti lumea în care trăim. De asemenea, constituie un bun instrument de decodare parțială a tipurilor de lectură, a modurilor în care textele ne influențează, a modului în care acumularea de lecturi creează straturile din care ne modelăm personalitatea. O incursiune scurtă, dar pertinentă în istoria scrisului, a editării, dar și un îndemn, ca totdeauna în cărțile sale, de a citi, nu contează pe ce suport.
Pe curând, dragă cititorule!
Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă, Editura Trei, 2023, traducere Bogdan-Alexandru Stănescu
Fotografii de Carmen Florea.
