Niciun gând nu poate încapsula vastitatea totalității.
Eckhart Tolle
Sunt aici, în fața paginii albe, cu emoții de parcă ar trebui să vorbesc despre ea. Cartea despre care voi scrie în continuare m-a însoțit timp de două luni peste tot. Am luat-o cu mine pe munte, deși numărul (kilo)gramelor trebuie serios calculat la o tură de patru zile fără coborâre la cabane. Am citit din ea în pat, pe fotoliu, pe covor, pe balcon, în autobuze, în trenuri de noapte, în gări și în porturi, în cort, în cotidianul rutinier și deasupra lui, departe, în creierii muntelui. M-a uimit și mi-a redeșteptat atenția, vigilența, luciditatea minții. Mi-a reamintit lucruri știute, dar date deoparte, ascunse sub preșul îndatoririlor de zi cu zi. M-a făcut să citesc conștient, fără să mă grăbesc să ajung la final. Mi-a permis deseori să o închid pentru câteva minute pentru ca ochii să mi se odihnească în golul din mine și din jurul meu. Mi-a luminat fricile cele mai mari, astfel încât le-am putut privi liniștită. Cartea aceasta nu mi-a promis nimic. Și de-asta am iubit-o și o iubesc iremediabil.
Cu un ochi, sceptic deja, al cititorului de literatură spirituală, dezvoltare personală și psihologie transpersonală, am primit Un pământ nou – Trezirea conștiinței umane de Eckhart Tolle (Editura Curtea Veche, ediția a III-a, 2012) într-un moment greu permeabil lecturilor de acest gen. Totuși, vertijul cauzat de oboseala cronică a unei veri ce alerga pe lângă mine m-a făcut să o deschid și să mă arunc înăuntru fără prea multe colace de salvare.
Eckhart Tolle este binecunoscut datorită bestsellerului Puterea prezentului (Editura Curtea Veche) carte pe care am citit-o de câteva ori și căreia îi recunosc potențialul echilibrant, resimțit de atât de mulți cititori. L-am căutat pe Eckhart pe site-ul lui și am urmărit câteva video-uri. Vorbește precum scrie, cu naturalețe, cu pauze, cu liniște. E genul de om pe care l-aș îmbrățișa fără rezerve dacă l-aș vedea pe stradă.
O carte – hartă spre nucleu
Citind-o a doua oară, am remarcat că fiecare capitol ar putea reprezenta o bornă spre miezul problemei pe care Eckhart o prezintă întocmai cum un păianjen își țese pânza. De-abia la sfârșit, după ce parcurgi întregul drum, înțelegi care-i treaba, deși nu e vorba de o înțelegere ca rezultat al gândirii raționale, ci mai degrabă de una care are de-a face cu schimbarea nivelului de conștiință din care privești lucrurile. Mai jos vă voi lăsa câteva idei din carte, mai precis bornele la care eu m-am oprit și mi-am tras sufletul.
Conștiința
Lumea în care ne trezim dimineața, mâncăm, plecăm la serviciu, rezolvăm conflicte și respectăm deadline-uri, suferim drame interminabile etc. nu este decât dimensiunea orizontală a unei realități mult mai vaste, cu adâncimi nebănuite, dar intuite de majoritatea oamenilor. Conștiința precede gândirea, nu are nevoie de nimic pentru a exista, dar ea nu poate fi conștientă de ea însăși în lipsa omului. Mă rog, nici nu are nevoie de așa ceva, ea pur și simplu este. Dar curgerea sa în lume este posibilă prin intermediul omului conștient de sine.
Maya în hinduism, dukkha în budism, păcat originar în creștinism, disfuncția primară a omului este traiul în lipsa conștiinței întregului, luarea drept adevăr a realității cauzale, palpabile, raționale. Ramana Maharshi, unul dintre cei mai mari înțelepți ai Indiei, asociază această disfuncție cu mintea umană care, dincolo de a fi utilizată ca un instrument, este cea care controlează mare parte din acțiunile umane. Budismul identifică disfuncția la nivelul suferinței umane, a lipsei capacității de a te bucura, iar creștinismul, prin al său păcat originar, în ratarea esențialului vieții.
Cuvântul „păcat” a fost foarte greșit înțeles și interpretat. În traducere literală din greaca veche în care a fost scris Noul Testament, a păcătui înseamnă a rata esențialul existenței umane. Înseamnă a trăi fără pricepere, orbește și, din această cauză, a suferi și a provoca suferință.
Egoul
Treaba cu acest ego pe care eu am ajuns să mi-l imaginez ca un mic monstru hiperactiv dependent de cafea, e că i se dă în cap fără justificare. Egoul nu e nici rău, nici bun. El este, pur și simplu. Încercarea de a-l anihila, de a ne lupta cu el, de a deveni oameni mai buni, evoluați, spirituali și mai știu eu cum, vine tot dintr-o dorință egotică, deși pare paradoxal.
Egoul reprezintă identificarea cu gândurile care-mi trec prin minte, cu amintirile pe care le port în mine, cu părerile pe care le am vizavi de anumite situații și subiecte, cu reacțiile care mă controlează deseori. Când mă simt separat de un altul pentru că gândesc diferit, simt diferit, sunt diferit, egoul e la el acasă, iar eu trăiesc în maya, dukkha, păcat originar. Conștientizarea egoului duce la diminuarea lui. Odată ce-mi observ reacțiile de frică, furie, agățare, eu nu mai sunt complet identificat, ci m-am îndepărtat suficient de mult încât să mă simt, dincolo de gânduri și emoții.
Înțelegerea noțiunii implică înțelegerea conținutului și structurii egotice. Conținutul poate fi orice are formă, iar el variază foarte mult de la om la om și ține cont de vârstă. Dacă pentru un copil conținutul egoului este o jucărie sau o bomboană, pentru un adult acesta ar putea fi o mașină, un loc de muncă, o poziție socială sau o relație. Structura egoului e identică și îl implică pe „a mea/ al meu”. Limita clar trasată între „jucăria mea” și restul lumii îi conturează copilului primele semne ale structurii egotice. Adultul complet identificat cu „jobul lui” poate rămâne blocat în acel punct în care conștiința nu-și găsește loc de manifestare.
Corpul – durere
Să ne imaginăm o aură un pic altfel: plină cu toate traumele pe care le-am adunat de-a lungul vieții, cu gânduri negative despre noi și despre alții, conflicte, temeri, relații eșuate, vini, cuvinte nespuse și așa mai departe. Doar enumerarea lor m-a făcut să simt că ceva din mine se îngreunează. Cu toții purtăm cu noi, în noi, un corp-durere al cărui rol principal este de a ajuta la menținerea egoului în stare de bună funcționare. Acest corp se hrănește cu experiențe dureroase similare pe care le întâlnim la ceilalți, cu gânduri și orice ne face să ne simțim separați. Căutăm bârfa ca să-l hrănim, știrile negative, necazurile celor din jur, iar când resursele exterioare se epuizează (deși șansele sunt slabe), ne ajută gândurile din mintea noastră:
Dacă nimeni nu mă ascultă când îmi spun povestea, atunci am să mi-o spun în mintea mea iar și iar și am să mă autocompătimesc, asumându-mi astfel identitatea omului nedreptățit de viață și de semeni, de soartă sau de Dumnezeu.
Spațiul interior și relația primordială a omului
În momentele în care recunoaștem acest corp-durere manifestându-se în viața noastră și nu ne mai identificăm cu el, se întâmplă ceva. Se creează un spațiu, o liniște, o pauză între inspir și expir. Nu este vorba despre un anume moment din viitor, ci despre fiecare moment în care ne dăm seama că ceea ce am spus – ca reacție la un conflict, ce am gândit – din invidie, ce am refuzat să facem – din teama de a greși, nu sunt decât alte modalități prin care egoul își strigă foamea. Fiecare astfel de moment reprezintă șansa omului de a deveni prezent și, prin aceasta, conștient.
N-am putut pune în cuvinte până acum, deși am știut de când eram mică: relația primordială a omului nu este cu mama, cu tata, cu soția sau copiii, ci cu clipa de acum. Egoul vede clipa prezentă în trei feluri, potrivit lui Eckhart Tolle: ca pe un mijloc către un scop, ca pe un obstacol sau ca pe un dușman. În primul caz este vorba despre părăsirea clipei prezente pentru viitor, în al doilea despre neacceptarea ei, iar în ultimul caz exprimarea fățișă a ostilității față de clipa prezentă. Fuga constantă din acum nu duce de fapt nicăieri, noi fiind tot timpul în acum.
Doar de o singură respirație trebuie să fiți conștienți și doar de o singură respirație puteți fi conștienți. Restul este amintire sau anticipație, adică gândire. Respirația nu este ceva ce faceți voi, ci ceva ce se întâmplă și ai cărei martori deveniți voi.
Scopul interior și exterior
Ok, dar de ce? De ce e mai bine să fii conștient decât să fii dominat de ego? Nu e mai bine, nici mai rău, termenii problemei nu sunt aceștia. Dar atunci când egoul scade, când ne dăm voie să nu răspundem celui care ne-a jignit — exemplu banal, avem acces la acest spațiu interior care e același cu spațiul din care facem parte cu toții. Departe de a fi niște idei new age. E o realitate pe care am trăit-o de multe ori, dar rareori citind o carte. De obicei, lectura ne duce mult în sfera logicului, mai ales lectura cărților despre anumite subiecte. În cazul de față a fost exact invers: mai întâi am simțit, apoi am înțeles, pe urmă am schematizat. Care-i scopul, dincolo de toate?
Nu știu exact despre ce este vorba, dar vreau o schimbare în viață. Vreau expansiune; vreau să fac ceva care să aibă sens și da, vreau prosperitate și libertatea care vine odată cu ea. Vreau să fac ceva semnificativ, ceva care să aducă o schimbare în lume. Dar dacă mă întrebați ce anume vreau, ar trebui să vă răspund că nu știu. Mă puteți ajuta să găsesc scopul vieții mele?
Scopul vieții dumneavoastră este să stați aici și să vorbiți cu mine, pentru că aici sunteți și asta faceți. Până când vă veți ridica și veți face altceva. Atunci, acela va deveni scopul dumneavoastră.
Prezența este scopul interior, principal, iar acțiunile pe care le avem de îndeplinit sunt scopul exterior, secundar. Când scopul interior devine primordial, acțiunile noastre capătă forță, se armonizează, curg. Fără neliniște, frică, stres.
Aceasta înseamnă că ceea ce faceți va fi de o înaltă calitate, chiar dacă este vorba despre cea mai simplă acțiune, precum a da paginile unei cărți de telefon sau a traversa camera. Scopul principal atunci când dați paginile îl reprezintă datul paginilor; scopul secundar îl reprezintă găsirea unui număr de telefon. Scopul principal pentru traversarea camerei este traversarea camerei; scopul secundar este acela de a lua o carte situată în celălalt colț al camerei, iar în momentul în care luați cartea, acesta devine scopul dumneavoastră principal.
***
Recomand Un pământ nou pentru capacitatea ei de a trezi în cititor o altă stare de conștiință, o vibrație nouă. Plus claritatea scriiturii; chiar dacă te zgândăre și te face să rămâi cu ochii-n tavan, înțelegi. Până la urmă înțelegi. Și-apoi zâmbești a ușurare.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan, nr. 2, ediția de iarnă 2021-2022.
