În ultimii ani, narcisismul apare pe buzele tuturor. Coborât din lucrările de specialitate, din cărțile și articolele de popularizare, a ajuns o etichetă facilă și denigratoare. Ca mulți alți termeni la modă, și-a pierdut și el din substanță, părând de multe ori doar o formă lipsită de fond, un costum strâmb și inconfortabil în care îi îmbrăcăm pe unii dintre noi.
Întorcându-ne însă pe firul poveștii, descoperim că noțiunea de narcisism a pătruns în limbajul de specialitate al psihologiei prin intermediul lui Sigmund Freud, care vorbea, la începutul secolului XX, de un „narcisism primar”. Acesta era recunoscut drept stadiu „intermediar necesar între autoerotism și iubirea obiectală”, deci o etapă normală de dezvoltare a copilului, ce va fi depășită pe măsură ce copilul devine tot mai conștient de sine și de mediul său. Dar acolo există o capcană, în privința căreia ne avertizează chiar denumirea acestui stadiu. Cine zăbovește mai mult decât trebuie în această zonă intermediară riscă să nu mai găsească vreodată ieșirea. Narcis, personaj mitologic de o frumusețe rară, respingând orice propunere de unire din partea vreunui seamăn de-ai săi și fascinat de propriul chip, a ajuns să piară oglindindu-se fără încetare în apele lacului.
Contrar mitului popular, narcisismul nu înseamnă iubire de sine. Nu te iubești când te privezi de tot ce poate oferi lumea centrându-te, din toate, asupra propriei persoane. Narcisismul evocă o lipsă – o foame extraordinară de atenție și iubire – atât de mare, deoarece provine din frageda pruncie când copilul, deși de cele mai multe ori hrănit corespunzător de cei care l-au crescut, nu a avut parte de o iubire autentică. Adică, în loc de a fi fost valorizat pentru sine însuși, a fost privit drept o extensie narcisică a părinților săi: e acel copil destinat să devină ceea ce părinții și-au dorit ca ei înșiși să devină în viață, dar nu au reușit (artist, fotomodel, fotbalist, medic etc.), acel copil „iubit” pentru performanțele sale școlare sau sportive, pentru cât de bine recită poezii în fața audienței, pentru cât de frumos se comportă la mesele în familie. Și asta nu pentru că astfel de părinți ar fi rău intenționați, ci pentru că nici ei, la rândul lor, nu au cunoscut iubirea autentică. E ca și cum copilul ar fi propriul lor panou publicitar: faptul de a avea un copil atât de bine crescut, un copil premiant, atestă valoarea lor ca părinți, ca oameni. Dintr-un motiv sau altul, astfel de copii sunt răsfățați – fie că părinții se simt datori să-i recompenseze, fie ei înșiși percep instinctiv punctul sensibil al părintelui și „șantajează”, ei ajung să fie plasați pe un piedestal și adulați – nu iubiți. Mediul apreciază imaginea oferită de ei lumii și nu interiorul, de cele mai multe ori fragil, speriat.
O anumită doză de narcisism se regăsește în fiecare dintre noi – și e o tendință sănătoasă, care ne ajută să avem grijă de noi înșine, să ne punem uneori pe primul loc, să nu cedăm întruna rugăminților celorlalți. Prezența acestuia atestă faptul că stadiul de care vorbea Freud a fost depășit cu bine, cu ajutorul unor părinți care au știut să ofere nici prea mult nici prea puțin, menținând echilibrul necesar între dorința nestăvilită a copilului și satisfacerea ei, între imaginea lor de sine și nevoile lor ca adulți și proiecția asupra copilului, punând limite și respectându-le ei înșiși.
De-a lungul timpului, s-au conturat două viziuni diferite asupra narcisismului, rezultând în două categorii relativ distincte: narcisicul grandios (descris de Otto Kernberg) și narcisicul vulnerabil (descris de Heinz Kohut). Dacă prima dintre acestea este relativ ușor de reperat de către o persoană avizată, căci aroganța, agresivitatea și grandiozitatea sa sunt vizibile, narcisicul însuși dorind să iasă în evidență prin orice mijloc, a doua categorie este mai insidioasă. Narcisicul vulnerabil suferă de o stimă de sine foarte fragilă, este foarte ușor de rănit și se retrage în sine la cel mai mic afront. El e nesatisfăcut de sine și de relațiile pe care le are. Kernberg îl consideră un proces patologic, pe când Kohut îl vede drept o etapă normală a dezvoltării, care a fost întreruptă la un moment dat. Cu toate acestea, ambii specialiști sunt de acord asupra existenței unui tip de personalitate narcisică, manifestată prin sentiment de îndreptățire, lipsă de empatie, incapacitate de a iubi (pe sine sau pe ceilalți). Aceste trăsături sunt mai mult sau mai puțin vizibile, de o intensitate mai mică sau mai mare, mai mult sau mai puțin deranjante pentru cei din jur. Ele ar putea să fie expresia extraversiei și, respectiv, a introversiei. Aviditatea de atenție a narcisicului sociabil se manifestă prin ieșiri la rampă și declamații, pe când aceeași aviditate de atenție a narcisicului introvertit este blocată și întoarsă spre sine, rămasă în așteptare și producând, astfel, suferință. În timp ce unul caută activ aplauzele, celălalt se ascunde în colțul său pentru a fi descoperit și a primi „ceea ce i se cuvine”.
Într-o primă instanță, narcisicul fascinează: îl admirăm sau vrem să-l salvăm, după caz. Însă trebuie avut grijă la semnalele subtile precum sentimentul de îndreptățire, grandiozitatea, accesele de furie la adresa situațiilor care i se par nedrepte, rușinea ca sentiment frecvent sau vulnerabilitatea ce se cere protejată. Nu orice relație cu un narcisic se sfârșește prost sau este nefericită, dar un drum iluminat, chiar dacă e dificil, se străbate mai ușor.
Deși narcisicul se comportă egoist, exceptând cazurile extrem patologice, el nu o face conștient. Acționează conform viziunii pe care o are despre lume – care i-a fost oferită de mediul său primar sau pe care și-a construit-o singur, în încercarea de a contracara vidul sufletesc în care s-a născut. Orice confruntare cu realitatea riscă să fie interpretată prin aceeași oglindă și să întărească, deci, premisele inițiale. Însă o dezamăgire importantă, un eșec relațional, poate aduce persoana narcisică la psihoterapie, unde, treptat, va învăța să privească realitatea brută, chiar dacă dureroasă, și nu cea înșelătoare, răsfrântă în apele lacului. E întotdeauna nevoie de un altul care să-i întindă o mână narcisicului pentru a-l scoate din capcana unde este prins. Dar acel altul trebuie să fie suficient de bine ancorat pe propriile picioare pentru a nu cădea el însuși în oglinda narcisicului. E un demers anevoios, dar cu șanse bune de izbândă.
