Deoarece sunt, mai tot timpul, in the mood for horror/thriller, am mers la cinema lunile astea de câte ori mi s-a dat ocazia să văd filme care s-ar încadra aici. Au fost și filme care m-au dezamăgit, cum ar fi Old (în regia lui M. Night Shyamalan) sau Malignant, noul horror de acțiune al lui James Wan (acest crowd-pleaser din Australia, care s-a remarcat în trecut prin lungmetraje ca Saw, The Conjuring sau Insidious), dar am avut parte și de două surprize cinematografice impunătoare: The Night House, un thriller psihologic cu un concept foarte mișto, și Candyman, despre care o să povestesc puțin acum.
Candyman a apărut pentru prima dată în povestea scurtă The Forbidden, prezentă în antologia Books of Blood, semnată de Clive Barker în anii ’80, urmând ca legenda să fie ecranizată în anul 1992, în primul film din serie, regizat de Bernard Rose, care acum este considerat un clasic al genului. Din păcate, următoarele două filme din franciză (lansate în ’95 și ’99) nu s-au ridicat la nivelul primului film, deci era nevoie de o regizoare cu o viziune fresh care să continue povestea. Aici intervine Nia DaCosta, care a debutat în 2018 cu drama western Little Woods, aducând pe marile ecrane un sequel direct al filmului lui Rose, care să confirme că așteptarea a meritat.
If You Say His Name Five Times While Looking In The Mirror, He Appears In The Reflection, And It Kills You.
Acțiunea din noul Candyman este plasată la 30 de ani distanță de evenimentele petrecute în primul film, în cartierul total schimbat din Chicago unde a luat naștere legenda și în care artistul Anthony McCoy, interpretat de Yahya Abdul-Mateen II, se mută alături de prietena acestuia. Încercând să caute noi idei pentru următoarele proiecte, acesta ajunge absorbit de povestea urbană care a rămas întipărită în memoria colectivă: Candyman – fantoma lui Sherman Fields, un bărbat de culoare care oferea bomboane copiilor în anii ’70 și a fost omorât de poliție în momentul în care au început să apară lame de ras în interiorul dulciurilor. După ce a fost ucis cu brutalitate, s-a dovedit că acesta era nevinovat. Hipnotizat de poveste, Anthony decide să creeze o galerie de artă folosindu-se de această temă, cu noile tablouri care vor fi ascunse în spatele unei oglinzi. Oglinda este elementul central al filmului, singura capabilă să convoace spiritul lui Candyman, atunci când persoana care se privește în ea îi rostește numele de 5 ori.
La prima vedere, am putea spune că scenariul este creat după vechea rețetă de film horror, în care societatea crudă poate să-și transforme victima într-un monstru, dar scenaristul Jordan Peele (cunoscut pentru filmul de Oscar Get Out, care se aseamănă tematic cu filmul de față) are un rol important în dinamica acestui proiect ambițios, presărând ingrediente care dau un gust aparte peliculei și duc povestea într-o nouă direcție… iar stilul sofisticat al lui DaCosta și substratul politic, evidențiat într-o manieră deșteaptă și convingătoare, poziționează această legendă într-o lumină modernă și reușește să dezmorțească franciza, lăsând spiritul lui Candyman să ajungă la noi, fie prin oglindă sau ecran.
I Am The Writing On The Wall, The Sweet Smell Of Blood. Be My Victim.
