Persoanele care suferă de abandonită nu sunt numai cele care au fost abandonate fizic de părinții lor, ci și cele care nu se simt iubite pentru cine sunt cu adevărat. […] Nu adultul este cel care apreciază dacă și-a iubit sau nu copilul, ci acesta din urmă decide, pe baza a ceea ce a trăit și a simțit, care este adevărul său. (Daniel Dufour)
La douăzeci și unu de ani am fost martorul unei scene aparent banale: un copil de trei ani era lăsat de părinți la grădiniță, în grupa mică, plângând amarnic. A fost un șoc teribil și ceea ce am văzut și auzit, dar mai ales ceea ce s-a petrecut cu mine în acele momente. Am început să plâng mai rău decât copilul și emoțiile copleșitoare mă înlănțuiseră din toate părțile. Țin minte că mi-aș fi dorit să se surpe pământul și să mă înghită, într-atât de puternic simțeam durerea abandonului exprimată de acel copil. Bineînțeles că atunci nu am înțeles ce s-a întâmplat, dar a fost un prim moment în care m-am gândit că există o posibilitate ca propria rană de abandon să-mi fi fost zgândărită.
Cea mai vie amintire a copilăriei mele timpurii, undeva la vârsta de patru ani, este momentul în care părinții mei, îmbrăcați frumos într-o zi de duminică, m-au dus la bunici. Eu nu eram îmbrăcată la fel de frumos ca și ei, dar nu știam de ce. Bunica m-a luat cu ea de mână, m-a dus în grădină, m-a îmbrobodit cu povești despre flori, zmeură coaptă, căpșuni, iar când ne-am întors în curte, mi-am dat seama că părinții mei plecaseră fără să spună nimic. Nu mai știu ce a urmat, probabil că am plâns mult, dar sentimentul că voi rămâne pentru toată viața cu bunicii și că părinții mei m-au părăsit a fost singura mea realitate percepută.
Realitatea, însă, a fost una mult mai simplă. Urmau să meargă la o nuntă fără mine și m-au lăsat la bunici, fără să-mi spună adevărul. Probabil că le fusese teamă de plânsetele mele, probabil că voiau să evite o scenă sau credeau că e mai simplu și pentru mine să nu știu. Copiii uită repede, spun deseori părinții. Poate că uită evenimente, dar nu uită cum s-au simțit. Senzorialitatea lor e mult mai vie decât a noastră, emoțiile sunt mai clare, mai vii, mai dornice să fie exprimate și văzute, auzite, validate. Azi sunt sigură că aș fi plâns mult și dacă mi-ar fi spus că urmează să plece la o nuntă fără mine. Că ne-ar fi fost greu și mie, și lor. Dar sunt la fel de sigură că nu aș fi reținut și purtat în mine acest eveniment așa cum l-am cărat atâția ani. Pentru că deși copiii nu au capacitatea de a înțelege a adulților, au nevoie să ne raportăm la ei transparent, au nevoie să simtă că ne pasă cu adevărat de ceea ce trăiesc în interior.
Ce este rana de abandon?
Frica de abandon are la bază rana de abandon, ale cărei rădăcini merg mult și adânc în copilăria timpurie. Conform teoriei psihanalitice dezvoltate de psihanalistul francez Jean-Charles Bouchoux, există trei faze ale evoluției copilului între 0 și 6 ani (faza obiectală, faza narcisică și faza oedipiană). Fiecare dintre acestea lasă în urmă o anumită rană, atunci când etapa nu este trăită până la capăt (și de cele mai multe ori etapele nu sunt trăite, ci rămânem blocați în ele chiar și la vârsta adultă). Faza narcisică este acea etapă care, odată întreruptă, duce la angoasa de abandon. În această fază copilul întâlnește regulile și interdicția adultului, iar amenințarea cea mai mare o reprezintă nu pedeapsa încălcării interdicției, ci pierderea iubirii părintelui. Daniel Dufour, psiholog specializat în tema abandonului, afirmă chiar că rana de abandon este rana datorată lipsei de iubire. Copilul începe să dezvolte mecanisme de apărare specifice — acele instrumente care îl ajută să facă față unor situații în care are nevoie de siguranță, susținere, iubire și acceptare necondiționată, dar nu le primește. Astfel, în dezvoltarea sa vor începe să se manifeste: negarea parțială a comportamentelor părinților (văd doar ceea ce îmi confirmă că mama sau tata sunt buni cu mine, îi idealizez indiferent ce fac sau nu fac), clivajul eului (le arăt doar părțile mele bune, iar pe celelalte le ascund cât de mult pot și fac orice să nu simt emoțiile asociate lor; prin aceasta, mă scindez în două), devalorizarea și autodevalorizarea (pierd contactul cu intuiția profundă care îmi spune cine sunt și încep să acționez tot mai mult împotriva mea, fără să-mi dau seama).
Rana de abandon este legată de o fisură în elaborarea propriei imagini. Aceasta vine din imposibilitatea copilului de a se autopercepe ca o ființă de sine stătătoare, în siguranță, cu o structură internă solidă. Pentru că ajunge să-și internalizeze propria existență ca dependentă de privirile celorlalți, de validarea lor, pentru că în mod constant caută dovezi de a se simți în siguranță așa cum e (și pentru că de regulă nu le găsește), abandonicul ajunge să trăiască o suferință profundă, violentă, aceea de a nu mai fi el însuși. Când te cauți prea mult în privirile altora, riști să devii o jucărie în mâna lor. (Jean-Charles Bouchoux) De teamă să nu fie abandonat de celălalt, va face orice, chiar se va abandona neîncetat pe sine, intrând într-un cerc vicios, cu granițe extrem de înalte, din care nu va ieși decât cu multă determinare în a se explora pe sine.
Îmi amintesc de un exercițiu pe care l-am făcut într-una dintre sesiunile de terapie de grup, în care a trebuit să ne desenăm portretul, exagerându-ne voit anumite trăsături. M-am pomenit față în față cu o Iulia care privea prin niște ochi mari, mari și avea urechi de Dumbo, pe care încercase să le acopere cu părul lung în liceu, când copiii râdeau de ele. Numele desenului meu a fost „atentul la ceilalți” și m-a urmărit profund ani la rând. Mi-am văzut creionate simbolic mecanismele de apărare care m-au ajutat să fac față emoțiilor neplăcute asociate fricii de abandon: atenția la ceilalți a fost, pentru mine, expresia clară de a privi (expresii, reacții, mișcări) și de a asculta (tonuri ale vocii, cuvinte cheie, mesaje ascunse), apoi a reacționa în funcție de informațiile primite pe acele căi. Să fii mereu atent la ceilalți, fără să fii atent la tine, înseamnă să nu mai exiști decât ca o extensie a dorințelor, nevoilor, așteptărilor celorlalți.
Trăsături ale persoanelor cu personalitate abandonică
- Alternează faze de hipomanie (consumă multă energie pentru a fi plăcuți de către ceilalți) cu faze de depresie, având mereu angoasa de a nu fi persoana potrivită acolo unde sunt;
- Trăiesc un sentiment permanent de nesiguranță;
- Au nevoie de validare constantă din partea celor din jur;
- Au mari dificultăți de a interioriza relațiile cu ceilalți, din cauza lipsei stabilității în propria structură internă (nu se pot întâlni cu un altul dacă fug constant de ei înșiși sperând să se găsească în altul);
- Pentru ei, nonvalorizarea rimează cu nonexistența;
- Se situează la extreme privind manifestarea socială, fie sunt foarte solitare, fie nu pot să accepte singurătatea;
- Tot din lipsa unei structuri psihologice solide, nu suportă conflictul, pe care îl proiectează asupra celuilalt;
- Detestă plecările și se simt sfâșiați sau împietriți atunci când un altul pleacă;
- Trăiesc cu emoțiile pe care nu le-au putut exprima la timp, dar ele le condiționează viața;
- Pentru a scăpa de angoasa de abandon, încearcă să se revalorizeze grație unor obiecte exterioare (mașină, casă, situație materială, parteneri, copii), dar dacă acestea se prăbușesc, apare depresia;
- Le este dificil să se despartă de persoane toxice pentru că modelul primar copil-părinte este unul defectuos (dacă părintele va crea nesiguranță copilului, el va fi și mai mult idealizat de către copil, ceea ce va duce la negarea greșelilor părintelui și la clivajul eului – copilul va arăta în exterior doar aspectele lui bune, pozitive, acceptate);
- Manifestă o lipsă de încredere în sine: dacă lucrurile merg rău, este responsabilitatea lor, iar dacă merg bine, este responsabilitatea altora;
- Își susțin punctul de vedere, atunci când o fac, în mod revendicativ, ca și cum ar vrea să se protejeze sau să nu piardă ceva;
- Se simt respinși de către altul dacă acesta este în dezacord.
Ieșirea din cercul abandonului de sine
Conștientizarea că ți-ai făcut casă în altul în timp ce la tine aproape cad pereții, iar fundația suferă de mult din cauza infiltrațiilor de apă, e tare greu de făcut. Poate de aceea rana de abandon supurează și se redeschide atât de des în cazul celor care s-au dezvoltat fiindu-le teamă mereu că vor fi părăsiți.
Cercul abandonului de sine presupune ca mai întâi să dai mai mult decât primești și să începi să simți acest dezechilibru. Uneori, când dezechilibrul ajunge foarte mare și apăsător, începem să simțim furie, să avem resentimente față de cel căruia i-am dat și tot dat și să manifestăm comportamente de protest. Îmi imaginez faza aceasta precum cea în care copilul bate din picior să-i cumperi jucăria dorită pentru că a fost cuminte. Ți-a dat (mai mult decât ar fi vrut, pentru că a fost cuminte din dorința ta, nu a lui), iar acum își cere răsplata – mașinuța mult visată. Cam așa și noi, când începem să cerem cu proteste, ca și cum nu suntem tocmai siguri că merităm să primim – căci dacă am fi, poate că nu am simți nevoia să ne manifestăm atât de declarativ. După ce ne exprimăm emoțiile exploziv, vine ultima fază, aceea în care ne simțim vinovați și supracompensăm ca să scăpăm de vină. Cum? Dăm mai mult decât primim. Apoi, o luăm de la capăt.
Putem sta în cerc o viață, din păcate. Cunosc oameni care încă se învârt în el, fără să-și dea seama că o fac. Eu însămi m-am învârtit iar și iar, ani de zile, cu eforturi uriașe să fie bine, sfârșind prin a fi rău. A fost nevoie să mă lovesc în repetate rânduri de pragul simbolic al ușii, exact în același loc, iar cucuiul să devină foarte dureros, până mi-am dat seama ce fac. Am atras în viața mea oameni și situații care să-mi valideze și să mă ajute să văd exact trăsăturile pe care le-am enumerat mai sus. Până într-o zi, când cucuiul meu a durut atât de tare, încât am făcut un mic pas în lateral și am pășit în afara cercului. Și am văzut clar că eram în cerc pentru că nu eram în mine. Iar de atunci, pas cu pas, în fiecare zi, îmi aduc aminte să mă întorc acasă, să privesc și să ascult de aici, să simt oamenii și lumea de aici. Mă pierd des, dar acum știu că am unde să revin.
Pentru a ieși din faza narcisică și a ne vindeca rana de abandon, evoluând în fazele următoare ale dezvoltării, este necesară parcurgerea unui proces de doliu: să renunțăm la imaginea idealizată a celorlalți, începând cu cea a părinților noștri, apoi la imaginea pe care ne-am construit-o ca să fim acceptați cu orice preț. Să ne privim fără filtrele mecanismelor de apărare și să acceptăm pierderea a ceea ce am fost până acum – variante ale sinelui adaptate la ceilalți, nu sinele nostru exprimat în lume prin noi. Să ne trăim doliul eului ideal, furiile reprimate, să învățăm acceptarea unei terțe poziții și, cel mai important, să devenim tot mai disponibili în a trăi conștienți de sine.
Atât din experiența proprie, dar și din a altor persoane care se confruntă cu urmările rănii de abandon, știu că niște idei simple care ne spun cum să sunt doar niște idei. Le putem citi într-o carte bună, într-un articol util, le putem învăța la facultate sau afla dintr-un podcast. Nu ne garantează nimic, nici măcar că ne aflăm unde credem că ne aflăm — în acest caz, printre cei care au suferit sau suferă de rana de abandon. Cred că experiențele de viață prin care trecem, însoțite de o practicare constantă a conștienței de sine, sunt adevărații învățători, iar psihoterapeuții, ghizii reali ce ne pot însoți spre vindecare.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #4, ediția de vară 2022.
