Relația cu corpul nostru: când lucrurile nu merg strună
De fiecare dată când stau în fața ecranului și încep să scriu despre alergat, așa cum mi-am propus, mă lovesc de problema identitară a relației cu corpul. Nu vreau să migrez toată problematica alergatului în sfera asta. Așa că mă opresc.
De fiecare dată când scriu despre această mică reușită a mea, faptul că alerg de vreo 2-3 ani, mă gândesc negreșit la o fetiță de treisprezece ani care se îmbracă într-un maieuț simpatic, o fustă roz mini și se privește în oglindă. E neepilată pe picioare pentru încă nu are voie să facă asta, are părul lung — adică până aproape de umeri, așa cum îl am eu acum, cel mai lung pe care l-a avut vreodată — și face tot felul de poziții și selfie-uri în oglindă. Își dorește foarte mult să se simtă frumoasă și uneori chiar reușește. Dar în cea mai mare parte din timp se simte foarte grasă și urâtă. Poate să înțeleagă că s-a născut cu trăsături nu prea armonioase și uneori masculine. Că, într-adevăr, nu e cine știe ce frumusețe — și e ok cu asta, până la urmă e o chestie subiectivă. Dar nu știe ce-ar putea face în privința corpului. Să nu se mai simtă atât de plină și neadecvată.
Nu știe și nici nu înțelege mare lucru — că greutatea nu are legătură cu frumusețea, că frumusețea în sine e chiar mai subiectivă decât i se pare și că, cel mai important, e greșit să te privești pe tine (sau pe alții) în termeni de greutate, că dihotomia slab-gras nu definește bunătatea, frumusețea și capacitatea cuiva de a se integra, de a fi plăcut și, mai ales, de a se iubi pe sine. Nu vrea să rănească pe nimeni cu gândurile astea: în mod real, niciodată nu judecă pe cineva prin prisma corpului, e fascinată de oricine emană lejeritate în relație cu trupul său. Fata asta de treișpe ani habar nu are cât de greșit e să crezi că un corp gras e ceea ce te încurcă să te iubești. Și, la fel de important, dacă nu chiar mai grav, fata asta de treisprezece ani nu înțelege că are un corp slab și că ceea ce vede în oglindă e pur și simplu o făcătură a minții sale.
Învață, desigur, să nu mai vorbească despre asta. Nu are vocabularul potrivit pentru a comunica acest lucru, dar totodată își dă seama că îi poate răni pe ceilalți — când cineva îi spune: „dar tu oricum ești slabă”, nu înțelege ce înseamnă asta pentru că niciodată în viața ei nu s-a simțit slabă. Dar tace, poate zâmbește. Și într-un fel e bine că face asta. În alt fel, probabil că nu.
Himera identității corporale
De unde vine această distorsionare a realității? Cum și unde s-a născut himera identității corporale care a început să-i întunece perspectiva asupra realității și propriei persoane? În fața oglinzii, atunci când s-a tras pentru prima oară de un strat de grăsime inexistent pe abdomen? Sau în copilărie când, fiind un copil dolofan și adorabil, mulți adulți îi spuneau cu încântare „grasa”? Sau poate pur și simplu s-a născut așa cum o să citească mai târziu într-o carte pentru copii: „Tam s-a născut așa, mare, foarte mare, cu urechile și inima gata făcute!” Poate că și ea s-a născut așa, cu o privire distorsionată, foarte distorsionată și sceptică asupra realității.
Cercetările recente în neuroștiință ne spun că unii dintre noi avem o predilecție genetică spre unele afecțiuni — și aceste gene pot fi potențate sau nu prin experiențele noastre și mediul înconjurător (e probabil a mia oară când menționez asta, dar Lisa Feldman Barrett e foarte explicită pe tema asta în Șapte lecții și jumătate despre creier și cred că e o lectură foarte bună de început pentru a pricepe care e faza cu creierul nostru și modul în care înțelegem lumea). Da. S-ar putea ca fetița asta, ca și Tam, să se fi născut așa, cu mici pitici pe creier pe care anumite experiențe, nu neapărat traumatizante, nu neapărat prea grele, complicate sau nasoale, să fi potențat anumite mișcări deja existente în mintea și corpul ei. Habar nu am.
Dar ce e aia body dysmorphia?
Când am auzit prima oară de eating disorders (ED), m-am regăsit în anumite fațete ale sale. Mâncatul impulsiv. Vinovăția după orice bogat caloric. Enervarea atunci când ți-ai irosit o masă cu ceva care nu a fost bun la gust. M-am simțit în aceeași măsură când am aflat că există ceva numit body dysmorphic disorder (BDD), adică TDC (tulburare dismorfică a corpului). În anul 1891, Enrico Morselli, un fizician de origine italiană, dădea o primă definiție termenului “dysmorphophobia” din care reiese că pacientul care suferă de TDC trece prin încercări chinuitoare cam zilnic, imaginea proastă pe care o are despre propriul corp putându-i afecta nu doar rutina zilnică, ci și activități sociale de tot felul:
The dysmorphophobic patient is really miserable; in the middle of his daily routines, conversations, while reading, during meals, in fact everywhere and at any time, is overcome by the fear of deformity… which may reach a very; painful intensity, even to the point of weeping and desperation.
Cu alte cuvinte, o persoană care se confruntă cu TDC — sau, să zicem, cu o imagine foarte proastă și distorsionată asupra corpului său (relația dintre sine și corp fiind defectuoasă și probabil deloc direct proporțională cu realitatea) — poate avea dificultăți de funcționare corectă din punct de vedere social. Pentru că i se pare că anumite părți ale corpului său sunt, să zicem, monstruoase. Răspunsul la un TDC poate să fie simplu: nu mai mănânci. Sau mănânci prea mult (ceea ce se numește binge-eating, apoi te simți vinovat, eventual scârbos, eșuat, absolut dezgustat de tine, de corpul tău și de lipsa ta idioată de voință).
Nu pot spune asta la trecut, așa că o voi face la prezent: de fiecare dată când stabilitatea vieții de zi cu zi alunecă, îmi vine să mănânc, îmi place să mănânc, mi-e greu să îmi pun limite și în astfel de momente simt că înțeleg cu adevărat ce înseamnă adicția. Ce e poate mai grav este că o TDC sau o imagine foarte nașpa asupra propriului corp poate duce la gânduri de sinucidere — e practic ce-i mai lipsește unui adolescent și așa încărcat de o groază de chestii haotice. Eu nu am avut niciodată astfel de gânduri, dar asta pentru că am găsit o soluție la toate problemele mele. Atâta vreme cât mă mențin rațională și logică, sigur sunt în siguranță. Pârghia raționalului a fost întotdeauna cu mine — ceea ce e cel puțin ironic, având în vedere viziunea distorsionată pe care o am adesea despre propria persoană. Posibil ca asta să facă o glumă bună într-un context diferit.
Sigur că sunt multe momente în viața noastră când nu ne iubim, când ni se pare că nu suntem frumoși — e firesc ca uneori să avem o părere mai bună despre ce vedem în oglindă, cum e la fel de firesc ca uneori să avem chef să evităm oglinda. Recent am citit Zenobistele. 27 de feluri în care să-ți regăsești feminintatea, un volum de Cristiana Pantici în care prezintă, prin niște exerciții de creative writing, viața unor mai multe femei de succes (de la copilărie, la încercări, la maniera în care au devenit/s-au considerat femei și și-au definit această feminitate). Citind această carte am revizitat diverse ipostaze mai mult sau mai puțin toxice pe care le-am avut în relație cu mine însămi de-a lungul anilor, dar mi-a plăcut să văd sinceritatea unora de a-și asuma acest fapt. Că uneori se iubesc, se cred frumoase, alteori deloc — și că acest lucru este într-adevăr firesc.
Nu cred că am ajuns niciodată într-atât de departe încât să dezvolt TDC sau ED, dar ce mi se pare înfricoșător este că aș fi putut lesne s-o fac.
Cât e de firesc să te simți urâtă uneori. Și care e limita acestei proiectări
Când mă gândesc la adolescenta de treișpe ani, nu pot crede că trecea prin niște lucruri într-atât de grele. În parte, e vina ei — pentru că în loc să simtă toate lucrurile astea, le intelectualiza. Recunoscând o emoție, încerca întotdeauna să o treacă prin filtrul rațiunii. De exemplu, considerându-se urâtă, și-a dat seama că ăsta trebuie să fie în mod necesar adevărul, așa încât avea două opțiuni: ori făcea o tragedie pe tema asta, ori găsea o soluție. Soluția a fost, desigur, să nu se definească prin aspectul fizic.
Ușor, datorită mai multor catalizatori, fiecare de natură specială și diferită, a început să se definească prin moduri care nu aveau deloc legătură cu corpul sau înfățișarea fizică. Ceea ce ar fi trebuit să facă ea era să simtă toate lucrurile astea, să le trăiască și să se îndoiască un pic în ceea ce privește propriul adevăr, să înțeleagă de asemenea că nu poate să dea cu piciorul corpului atunci când are chef. Nu poți să-i spui tu nu mă poți defini! când de fapt corpul ăsta e cel cu care treci prin lume și cu care experimentezi totul.
Raluca Boantă a scris o carte de poezie, La marginea bună a corpului (am scris mai amănunțit despre cât de utilă și frumoasă e cartea într-o cronică la citeștemă.ro), care explorează relația cu corpul, dar și cu lumea — prin intermediul acestui vasal, să zicem, asupra căruia nu putem să nu ne uităm și critic din când în când. Cartea Ralucăi este blândă, rașchetează inconfortabilul și vorbește într-adevăr despre marginea bună a corpului, acele rămășițe ale noastre pe care le putem privi cu ochi buni și de unde putem începe, cumva, acest proces de „vindecare”, înțelegere, descoperire, iubire — oricum vrem să definim asta. Citind cartea Ralucăi, am avut un prilej nu doar de revizitare a trecutului din punct de vedere al identității corporale, dar și de a privi cu ochi mai blânzi toată această experiență. De a-mi privi corpul chiar și azi cu mai multă acceptare și înțelegere pentru că uneori mă aflu la margine de tot și încerc să nu mai apelez la buna mea prietenă, rațiunea. Încerc să nu mai intelectualizez tot ce simt și fac — uneori îmi iese, alteori nu. Dar cred că e absolut esențial să vorbim cât mai mult despre relația cu corpul nostru. Fie că e vorba despre o tulburare sau pur și simplu de o privire distorsionată pe care o avem asupra noastră. Atât TDC cât și alte afecțiuni (ca ADHD-ul, de pildă, care determină și o privire foarte negativă asupra propriului corp din pricina capacității intensive de autojudecare și rezistența fragilă, dacă nu inexistentă, la critica negativă) pot fi potențate și din pricina experienței cu mediul în care trăim. Cu alte cuvinte, cu cât este mai toxică cultura corpului (i.e. corpul perfect sau doar corpul ideal e demn de iubire necondiționată și admirație), cu atât ești mai predispus să nu te simți bine în pielea ta, să te urăști și, chiar, să te gândești la sinucidere — una din simptomele teribile ale TDC-ului e tocmai asta, gândul la sinucidere din pricina imperfecțiunilor corporale.
Poeta Olga Ștefan, într-un interviu la Timpul Prezent, îi spunea Adelei Greceanu că „cei mai înfricoșători balauri sunt cei cărora nu le-ai dat nume.” Discuția era mai amplă: despre marele beneficiu al scrisului, dar și al cititului, despre cum prin scris și citit poți în sfârșit numi lucruri pe care nici nu știai că ai nevoie să le numești și câteodată e singurul mod de cunoaștere și descoperire. Balaurii pe care îi numim sunt într-adevăr mai ușor de dus — mai departe de a încerca să raționezi, așa cum am făcut eu mereu, e important să adresezi treaba asta. Să poți spune cu voce tare: nu iubesc asta la mine, ce pot face?
Mi-amintesc încă un pasaj haios dintr-o serie trăznită pe care i-o citesc fetiței mele: Iepurele și Ursoaica. Ursoaica e de-o calmitate fenomenală și într-o armonie perfectă cu corpul ei, o precursoare a învățăturilor antice, Mens sana in corpore sano. În schimb, Iepurele e un țâfnos, e nervos tot timpul și își apreciază doar mintea și abilitățile critice (despre care, mă rog, am putea spune multe, nu mereu de bine). Eu sunt Iepurele. Intelectualizez și raționez, bat cu picioarele în pământ și mă supăr pentru că eu am neapărat dreptate. Când Ursoaica îi zice că trebuie să fie în armonie mintea cu corpul lui, îl apucă dracii: pentru că, sincer, nu vrea ca mintea lui genială să aibă de-a face cu stupizenia de corp pe care nu-l poate controla.
Îl înțeleg pe Iepure. Dar cred că are dreptate Ursoaica. Și în acest sens, dar și în sensul balaurilor pe care trebuie să-i numim, scopul meu este să-mi iubesc corpul indiferent de forma și greutatea lui, indiferent de imperfecțiunile și neajunsurile lui, scopul meu este să-i răspund pe șleau fetei de treișpe ani care-am fost: da, o să încerc să mă iubesc indiferent de modul în care va arăta corpul meu în viitor.
Mi-am numit balaurul, sunt pregătită să-l domesticesc.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #6, ediția de iarnă 2022-2023.
