Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la terminarea (nu publicarea!) romanului Mrs. Dalloway, operă prin care Virginia Woolf a contribuit semnificativ la extinderea valorică a modernismuului britanic (alături de Joyce și T.S. Eliot) și mondial (alături de Proust, Pound, Mann, Faulkner sau Fitzgerald) la început de secol XX.
Inovație
Până în 1925, când romanul în cauză a văzut lumina tiparului, autoarea mai publicase trei proze experimentale – Călătorie în larg (1915), Noapte și zi (1917) și Camera lui Jacob (1919) care, spre deosebire de Doamna Dalloway, Spre far, Valurile sau Orlando (opere ce impresionează prin fina analiză a subconștientului, dar și prin fragmentarismul stilistic ce a inovat complet tehnicile narative, afundând și mai tare în provincialism modelul burghez al „cititului de plăcere”), nu au reușit să intre în canon (cel puțin nu în cel universitar).
Traduceri
Despre traducerile în limba română, Petru Creția a fost primul tălmăcitor, în anul 1968 (ediție preluată și editată de Humanitas Fiction), urmat de Antoaneta Ralian, în anul 2013, pentru Polirom, și de Alexandru Macovescu, în 2021, sub egida editurii Corint.
Personajele
Romanul poate fi analizat din mai multe perspective (sociale, filosofice, psihologice), iar fiecare personaj poate primi, la rândul său, o cronică proprie, însă conține două nuclee reprezentative: Clarissa Dalloway, o doamnă din upper middle class-ul englez, trecută de 50 de ani, și Septimus Warren Smith, un fost soldat afectat de PTSD, ce a luptat în Primul Război Mondial, ratat și ca militar, și ca poet, fiind singurul personaj care suferă și de o patologie mentală, nu doar de una „sufletească”. De altfel, de-a lungul narațiunii, se poate observa că Bond Street, Regent Street sau Piccadilly devin niște microcosmosuri în universul aglomerat al Londrei, care, alături de bătăile Big Benului, conectează componenta lăuntrică a personajelor cu lumea empirică.
Primul conflict interior apare în momentul în care gândul Clarissei Dalloway zboară la Sally, vechea sa prietenă din tinerețe. Pe scurt, în mintea protagonistei, tânăra Sally Seton reprezintă imaginea nonconformismului, a figurii care șochează prin maniere și mentalitate peste tot pe unde apare, iar relația dintre cele două poate fi interpretată în cheia unui raport maestru-discipol, mai ales dacă ținem cont de faptul că Sally îi împrumuta cărți (Platon, Shelley, W. Morris – ultimul nume întregește, practic, portretul său) și reușea să îi insufle schimbări în receptarea vieții (ce rămân doar la nivel de conștiință, niciodată la nivelul acționării). Clarissa este deci fascinată de ea, iar scena sărutului (descrisă într-o manieră foarte romantică, cu tot modernismul Virginiei Woolf cu tot…) este extrem de vie în amintirea ei, astfel că memoria devine ceva copleșitor de permeabil, iar trecutul e parcă recuperat pentru totdeauna (dacă e să ne gândim la faptul că, după atâția ani, rochia preferată a doamnei Dalloway este cea cusută chiar de Sally):
„A urmat apoi clipa cea mai încântătoare din viața ei, când au trecut pe lângă o urnă de piatră în care erau flori, Sally s-a oprit, a rupt o floare; a sărutat-o pe buze. Putea să se întoarcă lumea întreagă cu susul în jos! Ceilalți dispăruseră; erau numai ea și cu Sally”. Beatitudinea însă nu a durat prea mult, deoarece întotdeauna când două personaje ajung la un anumit grad de intimitate, cineva intervine și le-o violează, în cazul de față fiind vorba de Peter Walsh: „Simți doar cum Sally era deja brutalizată, maltratată; simți ostilitatea lui, gelozia lui, hotărârea de a da buzna în intimitatea lor.”
În al doilea conflict major (de data asta cu referentul în prezentul descris de autoare), actanții principali sunt protagonista și același Peter Walsh, care o vizitează după revenirea din India. Naratorul nu este niciodată clar în privința sentimentelor dintre cei doi, nu ni se spune direct dacă, până la urmă, mai sunt îndrăgostiți unul de celălalt, dar este evident că împărtășesc o frustrare comună – faptul că nu au devenit soț și soție la timpul potrivit (pentru că Peter și-a risipit viața, iar Clarissa s-a afundat într-un mariaj care n-o mulțumește). Subtextul narațiunii este construit printr-un fin simț al sugestiei, iar în cazul scenei de față este redat printr-un simplu silogism: Peter are impresia că, pentru femei, cele mai rele lucruri de care pot avea parte în viață sunt politica și căsătoria; Clarissa este căsătorită cu un politician (conservator!) – se deduce astfel că Peter o compătimește pe Clarissa pentru viața pe care și-a ales-o. Mai mult chiar, eșecul doamnei Dalloway în a-și demonstra că îi este indiferentă soarta bărbatului din fața ei se relevă când îl anunță că nu-l va invita la petrecere, însă efectul acestei comunicări ia forma unui bumerang ce o lovește direct în orgoliu, cuvintele activându-i memoria afectivă: „Da, îmi amintesc ce greu mi-a fost întotdeauna să mă hotărăsc – și de ce m-am hotărât? – să nu mă mărit cu el, se întrebă ea, în vara aceea groaznică”.
Serate
Despre serate și metalepsa „Nu uita de serata mea!” trebuie, din nou, discutat. Hazardul existenței face ca protagonista să nu fie înțeleasă nici de soțul ei, Richard, nici de „dragul ei Peter”, nici de femei educate precum doamnișoara Kilman sau Lady Bruton. În ochii acestora poate părea snoabă, dar sensul vieții (și aici intervine filosofia existențialismului – vezi Kierkegaard în eseistică & Camus în literatură) îl găsește în organizarea seratelor, în a strânge oameni care să se simtă bine în salonul ei (în descrierea din ultima parte se observă, de altfel, inspirația din Proust și din snobismul ce-i guverna pe Verdurini). Și, până la urmă, care ar fi fost alternativa unei doamne din clasa ei socială? Practic, vorbim despre un personaj care s-a ratat ca intelectuală, ca mamă, care nu și-a găsit împlinirea alături de propriu soț; în contextul dat, seratele, aglomerația din jurul său, conversațiile cu personalități din lumea mondenă o țin pe linia de plutire. Astfel, Virginia Woolf reușește să ne releve că, până la urmă, și oamenii fără o educație excepțională pot fi capabili de o profunzime absolută.
Personaje cu adevărat negative
În celălalt plan, Septimus este un personaj blakean, vedeniile lui amintind de biografia poetului preromantic. La nivelul spiritului este catatonic: are mustrări de conștiință pentru că a luat-o de soție pe Lucrezia fără s-o iubească (ajunge chiar să se gândească la faptul că moartea e cea mai potrivită condamnare pentru „un monstru ca el”), însă cel mai rău este afectat de cele trăite în război, mai exact de moartea prietenului său, Evans. Prin situația sa, autoarea critică dur (cum altfel decât sugestiv?) progresismul materialist, înfățișat aici prin motivul războiului (cu toate victimele căzute în slujba puterii socio-politice și economice ale statelor) și al psihologilor impostori (de tipul dr. Holmes). De altfel, doctorii sunt singurele personaje cu adevărat negative: „Doctorul Holmes îl examină. Nu avea absolut nimic, spuse doctorul Holmes. Ce ușurare! Ce om bun, ce om de treabă!”. Din nou silogismele își fac apariția, fiind de o subtilitate extraordinară, deoarece atât timp cât Septimus îi consideră pe Holmes și pe Bradshaw „natura umană”, iar cei doi sunt impostori, e clar că acesta e de părere că natura umană e „rea”. Și totuși, în ultimă instanță, ce poate avea în comun o lady burgheză, soție de politician, cu un fost soldat terorizat de PTSD? Exact exact afinitatea morții, a sinuciderii – care numai la unul singur se împlinește (întâmplarea a făcut ca Woolf să schimbe scenariul inițial – în prima variantă a romanului, doamna Dalloway era cea care se sinucidea, însă autoarea nota în jurnal faptul că această convenție era totuși foarte previzibilă): „Dar tânărul acesta care se omorâse – se azvârlise în adânc luându-și comoara cu el? <<Dacă ar fi să mor acum, acum ar fi o fericire moartea>>, își spuse cândva demult, coborând treptele, îmbrăcată în alb”.
În ultimă instanță, Virginia Woolf reușește să construiască niște personaje extrem de vibrante, care nu-și pot controla conștiința și propriile gânduri, încercând ca alternativă în fața societății mascarea acestora. Teza principală este, deci, destul de evidentă: mintea este cel mai periculos inamic al oamenilor.
