Myanmar, sau Birmania, este una din ţările a căror istorie, în secolele XX şi XXI, stă sub semnul aspiraţiilor neîmplinite ale cetăţenilor către democraţie. În prezent, ea trece printr-un nou regim de juntă – o revenire a dictaturii militare, mult mai violente decât în trecut. De ce contează asta pentru noi? Pentru că şi noi am fost acolo, într-un trecut nu prea îndepărtat. Şi are sens să privim spre experienţa cetăţenilor birmanezi pentru a învăţa ceva. De exemplu, cum să nu admitem la noi nici măcar vreo tentativă de a pune România pe drumul dictaturii, pe care îl cunoaştem şi de pe care am ieşit în 1989.
Este adevărat că regimurile dictatoriale din România secolului XX se deosebesc de cel din Myanmar prin accentul pe care l-au pus pe ideologiile totalitare (legionarism şi comunism). Însă prin efectele pe care le are asupra societăţii folosirea organizată a terorii împotriva cetăţenilor, experienţele prin care trec locuitorii acestei ţări sunt similare cu cele pe care le-au avut la noi dictaturile autohtone. Izolarea internaţională pe care instaurarea unui asemenea regim o aduce loveşte dur în economie, inclusiv din cauza sancţiunilor, şi condamnă populaţia la sărăcie. Implicarea regimului în viaţa publică, cenzura strictă şi atmosfera de frică generalizată fac ca ţara să fie incapabilă să se dezvolte, să se modernizeze (eventual şi în alte sfere decât cea a cercetărilor militare) şi să ofere prosperitate majorităţii cetăţenilor.
Este suficient să comparăm statele din regiune care, având şi ele experienţe autoritare în secolul XX, s-au democratizat şi au rămas democraţii, cu Myanmar, pentru a observa diferenţa. Astfel, dacă Myanmar are un produs intern brut pe cap de locuitor, calculat la paritatea puterii de cumpărare, de 4.830 de dolari şi se află pe locul 142 în lume, Singapore, o democraţie cu o societate deschisă, are 102.742 de dolari, aflându-se pe locul doi în lume. Alte exemple din regiune: Taiwan (Republica China) – 56.959 dolari (locul 13), Coreea de Sud – 44.292 (locul 24). La indicele dezvoltării umane (HDI), care ia în calcul nivelul asistenţei medicale, al educaţiei şi al veniturilor individuale, Myanmar se afla în 2019 pe locul 147 din 189 de ţări studiate, însă reuşise să recupereze trei poziţii faţă de anul 2014, având în vedere tranziţia spre democraţie şi restaurarea integrală a guvernării democratice în 2015, doar ca să fie abolită din nou sub şenilele tancurilor armatei în 2021. În prezent, ne putem aştepta la o nouă cădere.
Militarii anulează votul democratic al poporului
Mai grav decât instaurarea (de fapt, restaurarea) regimului de dictatură militară este modul în care s-a făcut aceasta şi consecinţele pe care le-a produs. Din ziua de 1 februarie, când a avut loc lovitura de stat care a înlăturat-o de la putere pe conducătoarea Consiliului de Stat (prim-ministrul) Aung San Suu Kyi, armata a ucis aproape 1000 de persoane, majoritatea protestatari paşnici. Este adevărat că în ultimele luni au avut loc şi tentative de organizare a unei rezistenţe armate împotriva dictaturii militare, iar pericolul izbucnirii unui război civil este unul real. Protestele sunt absolut normale în condiţiile în care alegerile din 8 noiembrie 2020 au oferit Ligii Naţionale pentru Democraţie, partidul condus de Aung San Suu Kyi, 59,6% dintre mandatele parlamentului bicameral al ţării, menţinând majoritatea confortabilă obţinută în 2015. Conducerea armatei a invocat falsificarea alegerilor, nerecunoscându-le rezultatele. Asta chiar dacă autorităţile electorale, precum şi monitorizarea internaţională, nu au găsit probe ale unor fapte de natură să altereze rezultatele scrutinului. Tatmadaw (denumirea armatei Myanmarului) se bucura oricum de o influenţă importantă în societate, alocându-i-se din oficiu 25% din mandatele parlamentului. Însă militarii mizau pe un rezultat mai bun al Partidului Solidarităţii şi Dezvoltării Uniunii, fondat pe baza organizaţiei de masă a juntei militare care guvernase timp de decenii până la tranziţia democratică din 2010-2015. Probabil, intenţia armatei era să se reîntoarcă la putere în urma constituirii unei coaliţii parlamentare între reprezentanţii ei direcţi din parlament şi partidul fidel. Însă planurile le-au fost date peste cap de rezultatele alegerilor, care i-au oferit PSDU doar 33 de mandate parlamentare din 664 (5%). Forţele armate nu s-au mulţumit cu controlul a 30% din parlament şi au hotărât să se întoarcă la vechile năravuri. Cu toate că junta restaurată pe 1 februarie 2021 nu a comunicat alte motive pentru lovitura de stat decât că pretinsele falsificări de la alegeri pun în pericol siguranţa naţională, se speculează că adevăratul motiv este vârsta comandantului forţelor armate, Min Aung Hlaing, care împlineşte 65 de ani pe 3 iulie, moment în care, potrivit legii privind funcţionarea armatei, poate fi destituit din poziţia de comandant suprem al Tatmadaw. În cazul în care destituirea s-ar fi făcut sub supravegherea autorităţilor civile conduse de Liga Naţională pentru Democraţiei, un ofiţer mai deschis spre colaborarea cu guvernul civil ar fi putut fi numit în funcţie, ceea ce ar fi şubrezit poziţiile armatei în conducerea ţării. În schimb, acum Min Aung Hlaing concentrează în mâinile sale întreaga putere de stat, atât executivă, cât şi legislativă şi judecătorească. A anulat rezultatele unor alegeri democratice, ignoră votul a zeci de milioane de cetăţeni; ba, mai mult, conduce operaţiunile de pedepsire a cetăţenilor care nu se pot resemna cu starea de lucruri creată de subordonaţii săi.
Armata este o parte a poporului, însă erijarea ei în centru de comandă al statului este o încălcare a principiilor democraţiei reprezentative şi un afront adus principiului suveranităţii poporului, care presupune că poporul decide prin vot, în cadrul unor alegeri, asupra guvernării. Controlul autorităţilor civile asupra armatei este unul dintre elementele de bază ale unei democraţii funcţionale – precum pluralismul politic, caracterul laic al statului, statul de drept, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii. În Myanmar, un grup de cetăţeni au preluat puterea prin forţă şi conduc în nume propriu – adică au instaurat o formă de tiranie cunoscută drept stratocraţie (exercitarea guvernării de către militari). Tatmadaw a promis că în 2022 se vor desfăşura noi alegeri parlamentare, însă cu o componenţă schimbată a Comisiei Electorale a Uniunii, autoritatea electorală supremă a ţării. Asta deoarece militarilor nu le convine actuala structură a acestei instituţii, compusă din persoane numite de autorităţile civile şi care au apărat cu probe rezultatele alegerilor din 2020. La cum arată situaţia politică, doar o Comisie Electorală compusă integral din oameni ai Tatmadaw va reuşi să le ofere militarilor rezultatele aşteptate la alegerile din 2022, şi doar în cazul excluderii depline din scrutin a reprezentanţilor Ligii Naţionale pentru Democraţie, a cărei lider, Aung San Suu Kyi, este încă arestată.
Este greu de spus când va reuşi poporul Myanmarului să se elibereze de sub tirania propriilor forţe armate, care-l condamnă la subdezvoltare şi obscurantism. Indiferent care ar fi natura grupului care încearcă să preia, ilegal, puterea, şi să instaureze o dictatură, fie că e vorba de militari sau civili, de junte sau ideologii totalitare, ţara în care se întâmplă asta suferă în diferite moduri. Democraţia rămâne singurul regim politic care răspunde provocărilor secolului XXI şi ar trebui să nu ne îndoim de acest lucru nici în România. Avem la dispoziţie exemplul unor ţări care o duc mai rău decât noi, precum Myanmar, şi chiar dacă ni se pare uneori că apelul la autoritarism ar rezolva repede problemele societăţii (precum corupţia, de exemplu), finalul e întotdeauna acelaşi: o spirală a violenţei pe care o poate opri doar revenirea la democraţie. Exact ceea ce observăm acum în Myanmar.
