Era 1990, anul în care m-am întâlnit prima oară cu aceste vorbe, aprilie, trandafirul FSN nu apucase să înflorească. În mintea mea de adolescent care-și asculta încă la vinil copilăria, sintagma citită prin presă — „campanie electorală” — suna a opintire tovărășească, a „heeeei-rup”, a știuleți și remorci. Nu era bine. L-am întrebat pe tata ce înseamnă. Părea că se pricepe, deși ne aflam înainte de primele alegeri de după revoluție. S-a străduit să-mi răspundă, i-a reușit cumva. Am reținut esențialul, anume că cei de la televizor se vor prezenta, că noi ne vom uita la ei, iar la sfârșit le vom da note. M-au furnicat genul ăla de emoții, ca pentru o plăcere proiectată. Mi-am imaginat totul ca pe un imens festival-concurs național, cum era atunci „Floarea din grădină”, în care noi vom fi juriul, iar Iliescu și ceilalți vor fi Liviu Vasilică.
Desigur, trăind într-un „azi” care, inclusiv tehnologic vorbind, își dă refresh secundă de secundă, sensul „campaniei electorale” a căzut din parfumul încropit de tata atunci. Era căzut și în acea perioadă, nu-i vorbă (felul în care s-a rostogolit socio-politic România în acel fatidic an e de neretrăit, de neiertat).
Campanie electorală. La fel ca mereu, din primăvara lui 1990 încoace, ceea ce se petrece în văzul lumii pe această temă pare un perpetuu grotesc acceptat tacit de toți ca fiind inevitabil.
Candidații. Pe scenă, la pupitru sau amvon, pe unde apucă, toți lăcrimează vârtos în încercarea contorsionată de a bolborosi, pentru ca, în clipa imediat următoare să alerge pentru „a da cinciul” cu galeria. Online, offline, care cum. Frizând isteria, cu toții devin copleșiți de imperativul vociferării și tremură curentați de frisonul lui „acum ori niciodată”.
Prin exhibare, spre excrescență. Exces de salivă de la exces de poftă. Autoscuiparea pe piept devine singurul zgomot ce poate acoperi patriarhal tăcerea asurzitoare a neantului. Nimeni nu simte nimic. Toți se scuză aprobându-se abulic, toți încuviințeză schimonosind icnit un „e campanie, asta e”. Parafrazând un autor, limita a fost depășită fără să o fi întâlnit vreodată.
De cealaltă parte, alegătorii. Norodul spumează în tăceri fabricate după exact același tip de autoreferențialitate ca ăilalți. Un soi de complicitate gelatinoasă îi cuprinde pe toți, chipurile parcă le încremenesc în ticul integrator al trasului cu ochiul. Toți se simt în egală măsură înțeleși și înțelegători.
Deși nu se deosebesc, cei ce candidează și cei ce votează apar ca două cercuri autofelant-închise, autarhice și total deconectate. Fiecare instanță o folosește pe cealaltă drept pretext pentru autoreferențialitate. Asistăm, așadar, la două singurătăți care nu se pot nici măcar privi, în ciuda faptului că se invocă, continuu, reciproc.
Candidații își ajustează imaginea electoratului după regula unei oglinzi a cărei scop este, nu atât să reflecte, cât să le multiplice propria postură. De cealaltă parte, votanții bâjbâie chitiți să-și recunoască argoul în retorica celor ce candidează, adăpostindu-se, la nevoie, pe sub pungile primite cadou.
Urmează campanie electorală. Suntem liberi să alegem. Între ceva și altceva. Libertate ca o blestemată constrângere. Aceea de a alege între acel ceva și acel altceva.
