Facebook îmi amintește că în urmă cu doi ani fiica mea fugea prin bălți pe uliță. Mă uit la costumul ei vișiniu de ploaie pe care l-am dat anul ăsta pentru că nu-i mai vine. E mică și absolut adorabilă. Și mi-e dor s-o văd fugind prin bălți. Mi-e dor până și de salopeta ei pe care scria Mara. Anul trecut i-am pregătit cizmele și am ieșit afară după ploaie, dar nu a vrut să atingă lacurile nici măcar cu vârful cizmelor și se uita sceptică la o fetiță de un an jumătate care le lua pe toate la rând cu fața în hohote. Așa fusese și ea, dar brusc nu mai găsea nimic distractiv în a se arunca pe burtă într-o baltă cu noroi, deși fusese pasiunea ei numărul unu vreme îndelungată. Deși se entuziasma doar la ideea de muddy puddles. O pasiune pe care o întreținea și împărțea voios cu familia de porci din Peppa Pig. Nici la Peppa Pig nu se mai uită.
Nu găsesc nicio urmă de regret în ce se întâmplă aici, nu mi se pare nici măcar trist: am lăsat-o să se bălăcească cât de mult a vrut în bălți, nu sunt deloc tristă că acum nu mai vrea s-o facă. Nu mi se rupe inima în două nici că a crescut, nici că nu-i mai plac bălțile. Mă uit la poza cu ea și mi-e dor de ea de atunci, dar fără să-mi doresc să mă reîntorc în acel moment — e un dor bun, care mă umple de iubire și nostalgie. Și e, mai ales, un dor necesar care face posibilă accesarea unui trecut și a unor amintiri care altfel nu ar mai exista. În acest dor e și o urmă de ceva care seamănă cu tristețea, dar care nu e tristețe. E frica de a nu-ți mai aminti și a nu mai putea recupera senzația de atunci — o parte din noi a rămas acolo și e ceva debusolant în a-ți da seama că ai lăsat ceva din tine într-un loc în care nu mai poți ajunge niciodată.
Ce nu se vede însă în astfel de poze frumoase și nostalgice e partea întunecată a maternității, nu se văd greutățile, nu se văd frustrările, nu se văd momentele care păreau imposibile (care au fost depășite într-un fel sau altul), nu se văd micile „eșecuri” și „neajunsuri” alte faptului de a fi mamă. În poză vedem o fetiță absolut superbă care se distrează copios într-o baltă. O mamă care stă în spatele camerei și captează cât de bine poate acest moment ca, mai târziu, să scoată poza și să zică: ia uite, așa am fost noi acum doi ani, acum zece ani. Și poate că și această mamă va uita că în acea imagine era mai mult, că în acea imagine era o zi întreagă care nu s-a desfășurat atât de lin precum creierul încearcă s-o modeleze.
De multe ori când vorbesc cu cineva despre micile și marile dificultăți ale creșterii copilului, mi se spune: bucură-te, că o să-ți fie dor de momentele astea! Și înțeleg de unde vine un astfel de comentariu. Înțeleg că o să ne fie dor — în aceeași măsură în care, într-un fel, ți-e poate dor de o versiune mai tânără a ta. De anumite lucruri pe care le-ai experimentat cândva și acum nu o mai poți face. Mi se întâmplă să aud oameni vorbind cu nostalgie despre perioada liceului, de exemplu, despre cât de liberi eram atunci și cât nu știam să apreciem. Eu îmi amintesc că aveam destul de multe griji proprii vârstei, anxietăți, încercări de tot felul — școlare, sociale, amoroase. Îmi amintesc momente bune și momente bizare. Dacă mi-e dor de anumite versiuni mai tinere ale mele? Sigur că da. Și e ceva regretabil în faptul că nu le mai poți vizita niciodată. Am simțit vreodată că aș vrea să mă întorc acolo, că viața mea nu e suficientă aici? Niciodată până acum. În același stil, nu am vrut niciodată să mă „reîntorc” în primele zile de viață ale copilului meu. Acele clipe magice când mirosea a lapte și mă urmărea peste tot cu privirea, când plângea și nu știam de ce plânge, când își frângea mânuțele cu ceva ce părea a fi o îngrijorare bebelușească precoce. Toată lumea îmi spunea: bucură-te, că o să-ți fie dor!
Când am dat-o la grădiniță și s-a acomodat foarte greu, când am plâns și eu cot la cot cu ea pe la poarta grădiniței, așa cum știu că multe alte mame au făcut-o înaintea mea (și după mine), mi se spunea: bucură-te, că o să-ți fie dor! Când mă plângeam că nu pot s-o adorm în timpul zilei și că mă chinui foarte mult, că toate încercările noastre eșuează, că sunt extenuată și nu știu cum să mai procedez, mi se spunea: bucură-te, că o să-ți fie dor! Această replică te urmărește peste tot atunci când devii părinte. Atunci când, mai ales, îți exprimi anumite îngrijorări și dificultăți pe care, sincer, nu ai cum să nu le întâmpini atunci când ești părinte. Există două lucruri care au ajuns să mă irite când vine vorba despre modul în care reacționează oamenii atunci când le împărtășești dificultățile tale cu creșterea copilului: 1. Bucură-te, că o să-ți fie dor și 2. Asumă-ți, că tu ai vrut copil! Despre a doua aș vrea să vorbesc mai pe larg cu altă ocazie, mă voi concentra însă acum pe acest bucură-te, că o să-ți fie dor! Când o aud, ce aud, de fapt, e un răspuns steril. Eu ți-am spus ceva concret, iar tu mi-ai răspuns cu o replică generică care vorbește despre natura vieții și poate despre tine. Asta înseamnă că nu ai auzit nimic din ce am spus eu, de fapt — pentru că, dacă ai fi auzit, ai fi știut că înțeleg și eu foarte bine că o să-mi fie dor. Dar nu despre asta e vorba.
Este o replică în mod real inofensivă: nimeni nu îți vrea răul când spune asta. De cele mai multe ori, fiecare dintre noi proiectează și spunem asta pentru că am simțit-o și probabil o simțim în continuare. E normal să-ți fie dor de copiii tăi când erau mici. E normal să-ți fie dor de primele lor momente din viață, primele cuvinte, târâtul pe jos — și câte și mai câte! Unii ar merge într-atât de departe încât să-ți spună că o să îți fie dor și de prima răceală sau cum le schimbai pampersul plin cu caca. Unii vor merge într-atât de departe încât să-ți spună că nu ar trebui să te mai plângi de nimic pentru că o să-ți fie super dor de asta și tot ce trebuie să faci e să te bucuri. Copilul tău are febră 40 și nu scade cu nimic, ești la spital și îi pun pungi de gheață pe piept? Bucură-te, că o să-ți fie dor!
Nu e nimic în neregulă cu replica în sine — cu toții am folosit-o cel puțin o dată. Doar că ar trebui să existe momente în care ea să nu apară sau, în orice caz, să apară cu moderație. Nu poți să spui asta cuiva de fiecare dată când îndrăznește să-ți împărtășească dificultățile sale de părinte. Pentru că îi invalidezi încercările și greutățile. Pentru că îi invalidezi acest demers atât de complex și greu — acest demers care nu este lin și nu e doar o bucurie. Când o mamă proaspătă și nedormită de (probabil) câteva săptămâni îți spune că nu mai poate, nu trebuie să îi spui în niciun caz, „Poți, mami, că ești puternică!” și „Bucură-te, că o să-ți fie dor!”
Nu există nimic bun pe care să-l spui aici: o înțelegi sau nu o înțelegi. Și, dacă o înțelegi, faci ceva s-o ajuți. A-i spune că se descurcă atunci când ea e epuizată înseamnă a pune și mai multă presiune pe umerii ei, s-o determini să creadă că încă nu a stors ultimele picături de energie din ea (deși alea s-au dus probabil de mult). A-i spune să se bucure atunci când e epuizată e ca și cum i-ai spune că nu e o mamă suficient de bună și că nu știe să aprecieze. De exemplu, că are copilul sănătos, ce contează că nu a mai dormit de trei săptămâni și nu mai știe pe ce lume trăiește? Important e să fie copilul bine! De acord, este important să fie copilul bine. Dar e cam ciudat s-o scoți pe mamă din ecuație și să arunci în ea doar cu presiune: bucurie, mulțumire, fericire, efort, nu te lăsa! De aceea nu e nicio mirare că vedem părinți epuizați care reacționează nepotrivit cu copiii — de aceea nu mai pot judeca niciodată o mamă atunci când o văd că e apatică, obosită, că nu mai are energie pentru tot ce trebuie să facă cu copilul său. Pentru că nu știu prin ce a trecut. Nu știu cât de epuizată e. Nu știu cât ajutor are (dacă are de vreun fel)! Nu știu câți i-au spus deja de o mie de ori pe ziua aceea să se bucure, că nu se mai întâlnește cu aceste momente.
E aproape ca și cum avem o cultură a suprabucuriei. Trebuie să te bucuri cu orice preț. Că, dacă nu o faci, invalidezi aceste momente unice. Lăsăm la o parte tot ce ar putea simți părintele în acel moment. Important e să profite de momentul acela unic cu care nu se va mai întâlni niciodată. Aceste sfaturi pot veni adesea de la oameni care nu s-au bucurat de acele momente pentru că au fost copleșiți de tot ceea ce experimentau. Și acum regretă. Iar pe mine mă interesează mai mult nu să mă bucur de fiecare moment, ci să înțeleg prin ce trec, să fiu suficient de odihnită și prezentă pentru copilul meu în momentele în care contează. Și acest lucru e greu de făcut dacă ești epuizat și împins de la spate de toată societatea care vrea să te bucuri cu orice preț.
Când un părinte vorbește cu tine despre cât de greu îi este, fă-mi o favoare și nu-i mai spune să se bucure, că o să-i fie dor. Normal că o să-i fie dor de copilul său. E absolut firesc și ar fi puțin bizar să n-o facă. Normal că se bucură, cine a zis că nu? Când era fiica mea mai mică și mă săturasem de schimbat scutece, mereu se găsea cineva să-mi spună că o să-mi fie dor. Iar eu de fiecare dată le spuneam că sigur nu o să-mi fie dor să schimb scutece. Ceea ce e adevărat, pot să confirm, nu îmi este deloc dor să schimb pampers de caca, pot trăi foarte bine fără.
Nu mai invalidați trăirile părinților. Doar pentru că cineva îți spune cât de greu e să facă un anumit lucru, asta nu înseamnă că nu se bucură de copilul său, că nu își asumă poziția de părinte cu toate responsabilitățile aferente. Ce înseamnă e că e obosit și trebuie să împărtășească aceste greutăți — comunicarea nu are o singură dimensiune. Iar oamenii, pentru a putea fi înțeleși și pentru a putea funcționa cum trebuie, au nevoie să împărtășească și lucrurile negative din viețile lor. Și niciodată în istoria omenirii când i-ai spus cuiva „bucură-te, că o să-ți fie dor” nu s-a oprit să se bucure.
Când eram copil, o auzeam des: să nu mai vreau să cresc pentru că e bine să fii copil, o să-ți fie dor, nu știi ce vorbești! Eu am fost mereu genul de copil care s-a bucurat de copilărie, genul de adolescentă care s-a bucurat de adolescență, genul de adult care se bucură de viața de adult. În aceeași măsură, sunt această persoană care dorește să comunice divers și să vorbească și despre toate lucrurile greu de depășit. Mă bucur, deja îmi e dor, dar asta nu înseamnă că ceea ce simt atunci când îmi este greu e mai puțin valid, că nu există anumite lucruri din maternitate care nu sunt roz, care nu sunt bucurie, care nu sunt grozave. Faptul că nu te bucuri nonstop c-o să-ți fie dor nu te face un părinte mai puțin bun și nu înseamnă, în aceeași măsură, că nu te bucuri de copilul pe care-l ai. Înseamnă doar că ești super-uman și filtrezi tot ceea ce ți se întâmplă, în loc să le arunci într-un sertar și să explodezi atunci când se umflă și nu mai e loc de nimic. Da, o să ne fie dor, foarte dor de unele momente, dar nu de toate. Da, ne bucurăm, dar nu non-stop. Și, mai ales, da, și aceste dificultăți ne definesc și ne formează (și, mai ales, modul în care le definim). Suntem noi cu tot ceea ce am trăit, experimentat, reacționat și simțit. Și greutățile ne definesc și ne formează — fie că vrem, fie că nu. E ceva ce nu aș vrea să uităm niciodată-niciodată.
