Mă uit rar la filme în ultimii ani, selectez tot mai mult ce văd (și din lipsă de timp, nu că am îmbătrânit și-am devenit pretențioasă pentru că aș avea iluzia că sunt mai înțeleaptă) și ce-mi poate aduce producția cinematografică, piesa, cartea aleasă. Și se întâmplă, cu-atât mai mult, să găsesc rar filme și cărți despre care să vreau să vorbesc și să le dau mai departe și altora. Pentru care ar face cel puțin la fel de mult bine, presupun eu optimist când recomand ceva.
De Bruised/Cicatrici am dat întâmplător pe Netflix, unde a început să ruleze trailerul, și-am decis după primele zece secunde că-mi acord câteva ore libere dintr-o zi de lucru pentru a-l vedea. Instinctul mi-a spus că merită, am ajuns să fiu convinsă de asta tot de pe la început. Pentru că e un film despre forță, demnitate și cuplul curaj-frică în context feminin deloc patetic, cu tușe fine LGBT, perfect echilibrat și credibil, emoționant și încurajator.
Halle Berry (care debutează ca regizoare cu Bruised) e o forță, o știam deja cu brio din filme precum The Call/Apel de urgență (2013, regizat de Brad Anderson) sau Perfect Stranger/Seducătorul fără chip (2007, regia lui James Foley și cu o muzică de ți se strânge stomacul, compusă de brazilianul Antônio Alves Pinto). O mare surpriză pentru mine a fost Sheila Atim, pe care nu-mi aduc aminte să o fi văzut jucând în alte producții, dar pe care abia aștept să o revăd. Deși extrem de diferite, cele două s-au completat excelent. De remarcat și jocul lui Danny Boyd Jr. în rolul copilului care nu vorbește și reușește să comunice totul din priviri.
Halle Berry joacă rolul unei luptătoare care s-a retras după o înfrângere și care tot adună furie și teamă, mereu cu riscul de a le lăsa să izbucnească nepotrivit. Reîntoarcerea în ringul de luptă și-n competiții are alte mize la câțiva ani după ce s-a lăsat: are un copil de care nu știe cum să aibă grijă și căruia intențiile bune ale mamei nu-i fac viața mai ușoară, e prinsă într-o relație abuzivă, consumă alcool și duce cu ea un trecut care nu o ajută în vreun fel, ci dimpotrivă. Și desprinderea de prezentul marcat de lipsuri se face – cum altfel? – dureros, dar presupune și o transformare interioară pe care Halle Berry o redă impecabil în Jackie Justice, personajul ei (fascinant, dacă mă întrebați pe mine).
În final, un film de văzut (că-l voi mai recomanda în stânga și-n dreapta) și de revăzut (mai ales pentru mine), un foarte bun reminder că, în contextul potrivit, cu oamenii potriviți și cu mindset-ul asemenea, chiar poți străluci. Și că ne suntem propriile divinități, cu capacitatea de a ne ridica sau a ne strivi într-o clipă.