Brașovul e de multă vreme un oraș unde iubitorii culturii se simt foarte bine, pentru că au loc foarte multe evenimente culturale, pe toate gusturile, din care poți alege din timp, multe dintre ele fiind deja de tradiție – festivaluri, întîlniri literare, teatrale, muzicale, experimentale. Acum, de exemplu, abia s-a terminat Rockstadt Extreme Fest și a urmat Brașov Jazz & Blues Festival (timp în care au mai fost n evenimente-n oraș, inclusiv Festivalul de Benzi Desenate Istorice Brașov & Festivalul de Film și Istorii de la Rîșnov).
Brașov Jazz & Blues Festival e un eveniment așteptat cu nerăbdare, pentru că la festival vin cei mai buni muzicieni ai lumii jazzului și bluesului, incredibil de bine selectați (și aici se simte mîna organizatorilor – jos pălăria, Asociația Culturală Fanzin). După concediu, m-am întors în oraș special mai repede, să prind concertele din festival. Fiindcă am intrat direct în cîmpul muncii, ne-am luat abonamente la concertele de pe scena din Piața Sf. Ioan, cele susținute de artiștii străini, majoritatea veniți în premieră în România. Timp de patru zile, festivalul a răsunat și s-a văzut în tot orașul, au fost concerte în Piața Sfatului (aici au cîntat formații autohtone, pe care le-am mai văzut-auzit), în parcul central Nicolae Titulescu, în Cetățuia Brașovului, Piața Brassai, Cartier Coresi, Grădina de După Ziduri, Deane’s Irish Pub, Juno Wine Garden, Biserica Fortificată din Bod…
În prima zi am revăzut-o (a 3-a sau a 4-a oară) pe extraordinara Sharrie Williams, care te bagă într-o transă de vis cu vocea ei puternică precum un tunet, dar știam asta, de aceea abia-abia așteptam al doilea concert al serii, cu King King, care sună atît de fain în înregistrări.
Am lucrat vreo 8-9 ani la revista Zile și Nopți, care face și multe alte reviste, inclusiv revista de muzică Sunete, așa că îl cunosc destul de bine pe Berti Barbera, care e un profesionist desăvîrșit și cînd e vorba de critica muzicală, nu „doar” de muzică, unde nimeni nu cred că-l vede altfel decît un muzician pur sînge. Păi Berti, moderatorul festivalului, a zis în deschiderea concertului celor de la formația King King din Marea Britanie că-s „una din cele mai bune trupe de blues-rock din lume”, apoi și-a întărit afirmația precizînd că nu exagerează cu nimic. Aveam mari pretenții de la băieți înainte de concert, adică așteptări, cum ar veni, și m-au convins sută la sută și pentru mine au devenit – indubitabil – cea mai bună formație de blues-rock din lume! Bucurie pură!
A doua zi, pînă la concerte am ascultat doar King King (bine, și Marilyn Manson). Apoi, după o formație germană care ne-o testat rezistența, a năvălit pe scenă o explozie de energie și virtuozitate: cubaneza Ana Carla Maza, cantautoare și violoncelistă născută în aceeași zi cu Che Guevara. Cei de pe site-ul festivalului zic că-i carismatică, cam așa e – o bombă sexy nemaipomenit de talentată, care emană bucuria vieții în stare pură. Dacă are concert pe unde sînteți – n-o ratați, orice muzică ați asculta de obicei! E minunată! (iar pianistul și bateristul au fost la același nivel și pe aceeași lungime de undă)!
În a treia zi a festivalului, faimosul vocalist & interpret la muzicuţă Sugar Ray Norcia a cîntat cu trupa sa, The Bluetones, despre care Ioan Big scrie pe site-ul evenimentului că „componenţii ei sînt brand-uri artistice în sine, indiferent dacă ne gîndim că basistul „Mudcat” Ward a cîntat cu Eric Clapton, Keith Richards şi Levon Helm sau că bateristul Neil Gouvin a înregistrat cu John Hammond Jr. şi Otis Grand.
Mai mult, legendarul bluesman va fi acompaniat de unul dintre cei mai valoroşi chitarişti americani din clipa de faţă, Rusty Zinn, al cărui versatilitate îl face să penduleze cu naturaleţe între Blues şi Reggae, fiind în egală măsură apreciat pentru colaborările cu Kim Wilson sau John Mayall şi cele pe filiera jamaicană, cu Sly Dunbar şi Boris Gardiner”. Am simțit din prima silabă forța vocii lui Sugar Ray, măiestria incredibilă a lui Rusty Zinn, care face minuni cu chitara sa fermecată, siguranța bateristului Neil Gouvin și bucuria exprimării & nevoia de a se juca ale lui „Mudcat” Ward.
M-am mirat cum Sugar Ray, după ce cîntă o vreme îndelungată la muzicuță, respiră absolut normal cînd se exprimă, imediat, vocal, m-am întrebat dacă Rusty Zinn ar putea susține singur cu chitara lui minunată un concert la un mare festival și mi-am răspuns imediat că da, l-am îndrăgit iremediabil pe Sugar Ray, pe care-l ascultasem și înainte, dar live e cu totul altceva, energia artiștilor îți dă poftă de viață înmiită, chiar și după o zi de muncă aproape imposibilă, cum am avut-o eu – să se bucure patronii celor care au umplut scena din Brașov și să le mulțumească organizatorilor festivalului, măcar așa, în gînd!
În ultima seară a festivalului americanul Monster Mike Welch ne-a vrăjit cu geniul său muzical, lăsîndu-ne o impresie nemaipomenită. E prima oară în România și sper că i-a plăcut măcar zece la sută de noi, cei care l-am ascultat și văzut, față de cît l-am îndrăgit noi, publicul (ca să ne mai viziteze, nu de alta).
Mike Welch e un fost copil minune, un muzician pe care succesul l-a urmărit dintotdeauna. A fost supranumit Monster Mike Welch de către celebrul cîntăreț și actor Dan Aykroyd (The Blues Brothers) pe cînd avea doar 13 ani. De atunci, cariera lui muzicală a fost doar în ascensiune, acum fiind considerat cel mai talentat chitarist de blues al generației sale. Mike Welch e multiplul nominalizat la Blues Music Awards (unde a fost şi premiat) și a colaborat de-a lungul carierei cu numeroși muzicieni de blues legendari, precum Johnny Winter, Sugar Ray Norcia sau Ronnie Earl… Se vede din prima că Mike Welch e chitarist de geniu, dar mi-a plăcut enorm și în calitate de vocalist, mult peste ceilalți bluesmani foarte cunoscuți – firesc, fiind cel mai tînăr cîntăreț de blues care mi-a plăcut (n. 1979), probabil c-a experimentat mult și a încercat să-i depășească pe înaintași sau măcar să nu se repete, să fie altfel, să-și găsească stilul propriu, cum se întîmplă și în literatură. Sau poate că și asta cu vocea i-a ieșit firesc, natural, fără eforturi (că așa pare). Ascultîndu-l, îți dai seama imediat că omul e un talent înnăscut, chitara lui fermecată te înalță; deși nu obișnuiesc la concerte, am închis de cîteva ori ochii, simțind cum sunetele lui miraculoase mă învăluie din toate părțile și, mai ales, din sfere necunoscute (o fi făcut vreo vrăjitorie „monstrul”…). Cît despre voce, omul trece firesc de la un timbru, ritm, tonalitate, stil la altul/altele, cîntă impecabil și mai și experimentează – ceea e se potrivește la fix la un festival de jazz & blues.
Mi-a spus un prieten, care face parte din echipa de organizare a festivalului, că ediția următoare va fi și mai tare! I-am zis că nu se poate, pentru că a fost o ediție extraordinară, unică, irepetabilă! (Sper să apară și un CD al ediției, cum se făcea pe vremuri).
