Pe terenul teoriei: de la feminism la iubire și înapoi
Am citit Feminismul e pentru toată lumea, o carte pătrunzătoare și importantă despre feminism pentru că întoarce problema pe toate părțile. Rămâne una dintre lecturile importante pe care le recomand pentru înțelegerea feminismului cu tot ceea ce are de oferit (inclusiv în ceea ce privește radicalismul, dar și înțelegerea eronată pe care o avem asupra fenomenului). S-ar putea spune lesne că m-am îndrăgostit de Bell Hooks după cartea aia și sunt recunoscătoare că editura ULBS a făcut-o mai accesibilă pentru români, traducând-o. La mai bine de douăzeci de ani de la apariție, rămâne o carte actuală pentru înțelegerea feminismul. Am ajuns, deci, cu o oarecare înțelegere și percepție asupra acestei gânditoare la Totul despre iubire. Noi perspective, tradusă de curând la Magga Books de Laura Sandu. Nu mi-e nefamiliară teoria largă a autoarei despre iubire întrucât despre aceasta vorbește, într-un mod sau altul, și în Feminismul e pentru toată lumea. Am fost de acord și am simțit palpitațiile acestei iubiri citind despre feminism — pentru că, într-adevăr, atunci când fenomenul este înțeles corect și lupta se face întocmai, concluzia cea mai corectă și predictibilă este iubirea, înțelegerea, „comuniunea” cu ceilalți.
Deși mă așteptam să întâlnesc o teoretizare minuțioasă și clară asupra iubirii (un demers față de care mă simțeam deja încântată și curioasă), presupun că nu am prevăzut diversele incursiuni înspre divin și spiritualitate, precum și îndemnurile psihologice pozitive (de altfel corecte și de bun simț), dar pentru care nu am aceeași atenție și fascinație ca alți oameni.
M-am întrebat, nu știu dacă pe bună dreptate sau nu, dacă ateilor le lipsește „ceva” în demersul iubirii dacă nu înțeleg sau nu pot percepe această esențialitate a divinului (ba chiar și a sufletului, un concept pe care, mai ales în ultimii ani, îl privesc cu indulgență). Cartea aceasta, pe de-o parte fascinantă, a fost și o provocare pentru mine, identificându-mă probabil mai degrabă cu o sceptică, ușor nihilistă, ușor cinică, cel puțin când vine vorba despre acest ideal al iubirii divine.
A nu se înțelege că Totul despre iubire este o carte religioasă. Din contră, este o carte care explorează multiplele fațete ale iubirii — inclusiv ale iubirii romantice. Și este extraordinară pentru că demască, din nou și cu o claritate extraordinară, sexismul, patriarhatul, lupta de clasă și cultura dominației care se revarsă în toate aspectele vieții noastre, inclusiv (sau mai ales) în iubire. Autoarea ar vrea să privim iubirea mai puțin ca pe ceva stătător și mai mult ca pe un verb, ca pe un act (to love).
În demersul autoarei își fac loc toate fațetele pe care le consideră importante în înțelegerea și acceptarea iubirii în viețile noastre, unde, printre lucrurile esențiale sunt: comuniunea cu noi înșine și cu ceilalți și comuniunea cu „divinul”, „sufletul”, oricum am alege să definim asta (meditație, rugăciune, religii distincte, credințe personale fără o dogmatică strictă sau o practică a religiei per se, organizată, nu neapărat conceptualizează și lasă mână largă pentru toată lumea, vorbind totuși despre propria spiritualitate).
Aici și acolo unde vorbește despre niște lucruri pe care le consider ușor abstracte, mi-a fost mai greu să mă înțeleg cu Bell Hooks. Cred că aceasta m-ar privi la rândul său cu indulgență și m-ar băga în aceeași categorie cu acei oameni tineri pe care i-a întâlnit și care nu credeau în puterea reformatoare a iubirii. Doar că nu ar fi adevărat, desigur, și nici nu știu cum aș putea să-i explic lui Bell Hooks că nu mă simt nici însingurată, nici pe minus pentru că nu am o spiritualitate așa bine definită, că nu cred că există suflet și că nimic din toate acestea nu creează o absență, o neliniște sau o lipsă de apartenență în mine. Simt că orice ai zice în direcția asta ar suna ca o scuză, de aceea de obicei nici nu spun și mă rezum doar la a da din cap sau a spune că sunt atee. Bell Hooks ar considera-o cu siguranță o lipsă, un zid între mine și comuniunea totală (cu mine însămi, cu iubirea).
Iubirea în literatură: bărbații o teoretizează, femeile sunt prea romantice și lacrimogene
Aș începe totuși cu începutul începuturilor, cel care mi-a plăcut cel mai mult: faptul că își asumă această sarcină grozavă de a vorbi despre iubire ca gânditoare și teoreticiană, iar un prim pas în direcția aceasta este să demonteze diverse prejudecăți sexiste pe care noi toți le avem sau le-am avut cu privire la femeile care vorbesc despre iubire. Mi se pare încă foarte actuală preconcepția, deși societatea s-a mai schimbat puțin în privința sexismului față de anul 2000, când a apărut inițial cartea.
Cred că mulți tineri sunt mult mai deschiși și capabili să demonteze niște concepte sexiste în mod natural, mai ales dacă vorbim despre spații mai mult sau mai puțin privilegiate în care există acces corect la informație și un oarecare anturaj să zicem progresist (în mediile foarte sărace, în mediile rurale sau foarte tradiționale și închise, cu siguranță prejudecățile sexiste au prevalență și e mult mai vizibil).
În orice caz, are dreptate Bell Hooks când spune că dacă bărbații vorbesc despre iubire în mod teoretic, toată lumea e mult mai dispusă să-i asculte. Acest lucru l-am simțit și noi, fetele din generația mea, când am început să citim și ne-am îndrăgostit de autori bărbați, fără să știm că există femei care scriu — crezând că se vor preocupa doar de subiecte triviale, în timp ce bărbații ar scrie mai cu substanță. Eu și fetele din generația mea am fost încă socializate pe această palieră sexistă.
Când femeile vorbesc despre iubire, deja strâmbăm din nas și ridicăm din sprânceană. Pentru că femeile sunt mai emoționale și oricum își doresc iubiri romantice, să se lase pradă iubirii, să fie conduse de iubire, în timp de bărbații sunt… raționali, evident și total mult mai capabili să vorbească despre iubire. Această prejudecată sexistă a fost motorașul care a pus în funcțiune o carte atât de completă despre iubire și cred că e cuvenit să-i fim recunoscătoare lui Bell Hooks că a scris despre iubire din toate unghiurile, ca femeie. Aceasta presupune că unul dintre motivele pentru care până și femeile sunt atente la ce spun bărbații despre iubire este că vor să învețe ce caută și ce își doresc ei de la iubire, sunt curioase să știe această experiență (pe când, să zicem, pe cea a femeilor o știu deja). Se vede foarte bine prejudecata asta chiar și azi dacă analizăm două romane despre iubire: dacă e scrisă de un bărbat, avem tendința să îi oferim mai multă „valoare” literară, în vreme ce cărțile cu & despre iubire scrise de femei sunt ori telenovele ori cărți de consum. Acest lucru poate fi lesne verificat prin paralele exacte, uneori e desigur adevărat (probabil și contrariul), însă ce e important de spus este că avem această prejudecată, adică gândim și avem percepția asta asupra lucrurilor înainte să cunoaștem lucrurile respective. Că bărbații sunt mai capabili să teoretizeze, să înțeleagă rațional fenomenul iubirii, pe când femeile… sunt mereu în goană după iubire, o romantizează, devin prea emotive, poate chiar lacrimogene, plictisitoare…
Am adorat modul clar în care a început să vorbească despre iubire subliniind și demontând totodată prejudecata sexistă despre scrisul despre iubire. Se avântă de aici înainte să vorbească despre iubire din toate unghiurile și să facă ceea ce mie chiar îmi place să numesc o filosofie a iubirii, are toate ingredientele necesare să fie o teorie și nu o simplă carte despre subiect, mai personală sau mai obiectivă. Bell Hooks revendică actul iubirii pentru noi, dar nu doar pentru femei, ci și pentru bărbați. Vom vedea cum.
De fapt, ce e iubirea? Spoiler alert: o familie abuzivă, dar grijulie, nu e o familie iubitoare
Bell Hooks mărturisește că-și dorește să fi avut o definiție clară asupra iubirii în tinerețe. Mi se pare un lucru foarte important aici: vorbește despre cum avem impresia că iubirea e doar ceva instinctiv, ceva ce simțim, pur și simplu, și care nu necesită explicație, definiție, categorisire, deci nici efort — doar se întâmplă. Dar este de fapt așa? Conform gânditoarei americane, în niciun caz.
Mi s-a părut nu doar sănătoasă, dar și extrem de utilă această viziune asupra iubirii: nu e nimic de-a gata, nu e nimic ce pur și simplu simți și nu poți controla. Dacă iubirea ar fi ceva atât de efemer și greu de pătruns, atunci părinții care-și abuzează copiii fizic și verbal ar putea încă spune că își iubesc copiii — aici vrea să ajungă de fapt Bell Hooks. Pentru că a crescut ea însăși într-o familie disfuncțională, înțelege lucrurile acestea la prima mână. Vorbește foarte coerent despre grijă — care e una din particularitățile iubirii, dar care nu o înlocuiește total. Subliniază foarte clar necesitatea de a nu mai pune un semn de egalitate între iubire și familiile abuzive, dar și despre toată traiectoria din publicitate (aici preponderent televiziune) unde, până în anul 2000, dar aș zice eu că și de aici înainte, au existat o sumedenie de reprezentații care sugerează că iubirea e ceva doar instinctiv, dar și că familiile complet funcționale nu există.
Bell Hooks crede cu tărie că ele există — și aici este interesant de vorbit teoretic despre construcția „corectă” a unei familii, dar nu la nivel de gen și roluri (și astea importante), dar ca practică a iubirii care schimbă în întregime natura relațiilor dintre oameni.
Însă, până acolo, esențialul este altul, Bell Hooks își dorește să demonteze ideea conform căreia dacă un părinte își bate copilul, încă poate spune că îl iubește, acesta fiind un comportament doar abuziv, nu și iubitor. Arată cu degetul direct acest dublu standard al familiei, locul unde noi toți cunoaștem iubirea pentru prima oară. Începe foarte structurat și frumos, nu pot decât să admir mintea lui Bell Hooks, este organizată și deosebit de lucidă în parcursul său despre iubire.
A iubi nu înseamnă a abuza (se exclud reciproc), așa că toți cei care au crescut în familii abuzive și disfuncționale au plecat la drum cu o înțelegere greșită asupra iubirii, cărând în spate traumele și încercând să găsească vindecarea în celelalte relații (romantice, cel mai adesea), fără a reuși altceva decât să reitereze și să recreeze spațiul iubirii cunoscut acasă (de cele mai multe ori, deci, tot abuziv).
Iubirea, spune Bell Hooks, are definiții clare și ea este reprezentată prin: grijă, afecțiune, responsabilitate, respect, angajament, încredere (și, deși nu e înșiruită la pag. 43 când vorbește despre „când suntem iubitori și iubitoare, ne exprimăm în mod deschis grija…” și toate celelalte deja menționate, ar mai fi vorba aici și despre comuniune cu noi înșine, ceilalți, divinul). Bell Hooks spune răspicat că un comportament abuziv nu este iubire, chiar dacă în restul timpului părinții își arată grija, neglijența lor sau abuzul nu pot fi identificate, într-un cadru larg, cu un comportament iubitor (nu se face o matematică a iubirii prin care dacă ești 60% grijuliu și 40% abuzator, atunci totuși îți iubești copilul). Este definitivă și probabil multora li se va părea dură, dar nu pot decât să fiu de acord cu Bell Hooks atunci când vorbește despre asta, despre angajare, afecțiune, grijă, despre cum iubirea înseamnă muncă și rănirea, abuzarea, neglijarea celor pe care, aparent, îi iubim, nu înseamnă o scăpare în marea schemă a iubirii, ci o lipsă a iubirii (intențională sau nu, provocată de propria noastră „înțelegere”, de multe ori neverificată rațional de noi înșine, asupra iubirii).
Multora li se va părea, cu siguranță, surprinzător. Cum? Iubirea înseamnă muncă? Nu o simți și gata? Bell Hooks este convinsă că nu, iar mai târziu va vorbi despre atracție sexuală versus iubirea pe care alegem să o oferim unui partener. Este interesant și pentru că pune în antiteză ceva ce cunoaștem bine ca societate: cel mai bun sex versus un partener care îți oferă sex satisfăcător. Vorbește despre dorințele femeilor și bărbaților cu privire la asta și cum, de fapt, acest sex „extraordinar” (cu un străin/cu o străină sau mai puțin cunoscut/ă) nu poate înlocui o viață plină de iubire atunci când nu există orice alt tip de conexiune și muncă implicată pentru iubire.
O societate a onestității corupte: dacă n-am minți atât, am fi mai aproape de iubire
Bell Hooks este în mod necesar neiertătoare cu privire la modul egoist în care privim iubirea ca societate: ca pe o luptă a puterii. Vorbește foarte mult despre patriarhat, lucruri pe care le întâlnim de altfel foarte clar și în Feminismul e pentru toată lumea. Doar că aici raportează totul la iubire și e mult mai ușor să înțelegi ce vrea să spun în direcția asta. Am fost socializați și în privința iubirii, așa cum am fost socializați și în privința multor altor lucruri (ca rolurile de gen).
Aici și rolurile de gen au mare impact asupra modului în care percepem iubirea, iar eu ador că Bell Hooks vorbește despre cultura grijii și a modului în care atribuim femeilor în mod intrinsec această calitate. Faptul de a fi femeie înseamnă automat că știi să ai grijă de copii, vrei, poți mai bine, la fel de bine să ții casa și să te îngrijești de nevoile emoționale a tututor oamenilor care intri în contact, mai ales dacă persoanele alea sunt partenerul tău de viață incapabil de grijă emoțională de vreun fel, ca un copil care încă învață. A fost într-adevăr o realitate pentru multiple societăți până de curând, iar acest lucru ni-l demonstrează și scriitoarea Mieko Kawakami într-un articol recent în The Economist: Cum pot bărbații să facă lumea mai ușoară pentru femei. Întrebată ce îi pot învăța tații pe fii lor pentru a face viața femeilor mai ușoară, aceasta vorbește despre împărțirea încă sexistă a rolurilor în societatea japoneză, despre faptul că în ciuda multor bărbați deschiși înspre idei de egalitate de gen, rămân totuși cu aceeași preconcepții în ceea ce privește munca în gospodărie, grija copiilor sau relațiile cu mamele lor.
Cred că acum suntem mulți dintre noi într-o bulă în care pricepem mult mai bine sexismul și prejudecățile de gen decât în anul 2000 — dar, cu toate astea, e tulburător că e încă foarte real ce spune Bell Hooks aici. Sigur, societatea japoneză este mult mai sexistă decât majoritatea țărilor europene, dar rămășițele sexismului și educației patriarhale se văd încă cu ochiul liber în România. Există inclusiv bărbați și femei liberali, cu viziuni aparent corecte despre egalitate care încă cred, acasă la ei, că femeia e mai bună la făcut curat decât bărbații, la îngrijit copiii și la a ține în cârcă toată dinamica emoțională a familiei, oricum ar arăta asta — vor merge într-atât de departe încât să argumenteze biologic această presupoziție.
Și Bell Hooks nu e zgârcită nici aici, face o analiză amănunțită a societății, modului în care era construită familia tradițională și chiar modul în care televiziunea și celelalte medii (hai să zicem social media) influențează percepția noastră asupra acestor lucruri. Toate acestea contaminează iubirea și, totodată, vorbesc mai mult despre o dinamică a puterii: bărbații asupra femeilor și a altor bărbați, iar femeile asupra propriilor copii, o exercitare a dominării care de multe ori se confundă cu iubirea.
Unul din exemplele cele mai importante pe care le dă în direcția asta este cum femeile acceptă anumite abuzuri în cuplu pe care nici nu le-ar concepe într-o relație de prietenie. Nu este nici prima oară când Bell Hooks vorbește despre modul în care și mamele exercită dominație asupra copiilor lor și le spun sau fac lucruri pe care nu le-ar face prietenilor sau partenerilor lor (abuz emoțional sau fizic). Dar, conform gânditoarei americane, nu suntem contaminați doar cu dominația, voința de putere, ci și cu minciuna. Deși ni se spune când suntem copii că nu e bine să mințim, vedem adulții din jurul nostru de când deschidem ochii mințind. Mint când vor să iasă dintr-o situație, când nu vor să fie nepoliticoși, mint când pur și simplu, iar minciuna se pare că este profund înrădăcinată într-un comportament anti-iubire. Dominația și minciuna fac casă bună, dar nu împreună cu iubirea. A fi cât mai onest cu tine, dar și cu lumea în care trăiești (deci nu doar cu partenerul și familia ta) este o condiție esențială la Bell Hooks pentru înțelegerea iubirii. Pentru a fi o societate plină de iubire trebuie să nu mai mințim. Oare putem?
În comuniune cu tine. Dar și cu sufletul & divinul
Mereu mi se pare fantastic modul în care Bell Hooks reușește să vorbească cu atât de multă claritate despre efectul pe care îl are socializarea sexistă asupra noastră și cât de multe aspecte ale vieții noastre le influențează.
Mai mult, gânditoarea americană era foarte ancorată în realitatea societății și culturii în care a crescut. Simt că sunt anumite lucruri care poate nu s-ar potrivi exact în societatea română (dar nu neapărat în sens bun sau rău, ci ca o înțelegere diferită asupra lucrurilor). De exemplu, observăm cu toții prin diverse medii, fie că vorbim de lecturi, filme, mărturii pe Tik Tok, această cultură americană de a fi pe cont propriu de la 18 ani.
În România, grija pentru copii trece cu mult peste vârsta de 18 ani, poate că uneori în sens invers, cu părinți extra-grijulii și protectori, poate cu părinți care se bagă prea mult în viețile copiilor lor (probabil că și societatea italiană e făcută după același model). Vorbește și despre ideile comunităților închise care în România nu cred că au aceeași intensitate și e în general mai ușor să aparții unor comunități, dar din păcate mai degrabă la nivel de suprafață. Simt că sunt multe lucruri pe care un antropolog le-ar putea observa și descoase aici și mi-ar plăcea să citesc despre asta. Însă, deși există aceste diferențe culturale, politice, sociale ș.a,m,d, Bell Hooks vorbește indirect și cu dreptate și despre societatea română — iar atunci când vorbește despre necesitatea iubirii de sine ca prim demers pentru înțelegerea iubirii, spațiul și cultura devin aproape irelevante.
Bell Hooks vorbește foarte fain despre a te iubi mai întâi pe tine. Există azi o practică mult mai atentă în direcția aceasta, fie că vorbim despre terapie sau pur și simplu oameni care își alocă timp să fie cu ei înșiși și să se înțeleagă mai bine. Probabil că lectura ar putea fi aici dublată de cărți de psihologie și experiența terapiei pentru că autoarea vorbește mult și despre vindecarea rănilor din copilărie pentru putința accesării iubirii autentice, depline. Și este destul de echilibrată și când vorbește despre familiile și persoanele funcționale.
Pe mine, însă, mă pierde la un moment dat atunci când vorbește prea abstract: nu doar despre iubirea de sine, dar dorința pentru iubire și darul pe care ni-l oferim sau îl oferim celorlalți. Din păcate (pentru mine), sunt foarte sceptică în legătură cu lucrurile pe care nu le pot atinge și a vorbi prea abstract despre un lucru, fără studii care să îmi ofere un spațiu mai concret sau să țină locul unui obiect pe care pot pune mâna.
Așa că atunci când alunecă înspre lucruri abstracte cu privire la iubire, inclusiv în legătură cu comuniunea sufletească și iubirea pentru divin, mă pierde rău de tot. Mărturisesc că mă așteptam să fie puțin mai inclusivă în privința ateismului, dar greșeala este a mea, nu îi cunoșteam spiritualitatea. Nu este nimic greșit în asta și mi se pare foarte corect cum vorbește despre ateism ca fiind „cool” printre persoanele din jurul ei, cel puțin în anul 2000.
Cu toate acestea, mi-a fost greu să mă conectez cu tot ce a vorbit despre suflet și despre divin, chiar dacă a fost foarte atentă la a fi inclusivă cu privire la credințe diferite și spiritualități distincte, fără a le pune o normă sau a le descrie într-un anumit fel. Totuși, spune că și acest lucru este esențial pentru înțelegerea iubirii, la fel cum e traiul alături de ceilalți și chiar, uneori, sacrificiul. M-am simțit foarte departe de lucrurile despre care vorbea aici și nu am reușit să înțeleg nici argumentul în sine — înțeleg nevoia de apartenență și golul pe care-l umple divinul, mai ales atunci când ne confruntăm cu frica de moarte și pierderea sensului, însă dat fiind că aceste două lucruri nu hăituiesc în niciun fel existența mea lipsită de spiritualitate, mi-a fost dificil să înțeleg necesitatea, chiar esențialul acestui divin în existența fiecăruia dintre noi pentru posibilitatea iubirii depline.
Aici, desigur, este posibil ca pierderea să fie a mea. Înțeleg foarte bine nevoia de apartenență și golul pe care-l umple divinul, însă m-a pierdut cu discursul mult prea abstract despre ce înseamnă asta și despre spirit, fără a oferi niciun ghid mai concret. E totul intuiție, ceea ce nu cred că aduce foarte mult ideii că „iubirea” este ceva ce poate fi definit concret. A defini iubirea concret prin ceva abstract e ușor dificil de înțeles pentru mine.
În concluzie, chiar totul despre iubire?
Deși îmi place și aș vrea să cred în această putere absolut și infinită a actului iubirii, Bell Hooks mi se pare foarte idealistă atunci când vorbește despre acest subiect. Mi se pare fantastic modul în care teoretizează — e vorba aici inclusiv de dărâmarea preconcepțiilor cu privire la discursul femeilor despre iubire. A făcut un pas foarte important pentru noi în direcția aceasta!
Tot ceea ce spune mă fascinează, mai puțin partea cu divinul — încercând să înțeleg, cad din nou în capcana recent descoperită în cartea Ralucăi Nagy, Despre memoriile femeii și alți dragoni despre empatie. Faptul că încerci din răsputeri să înțelegi un lucru, totuși nu te face să înțelegi chestia aia și, înăuntrul tău, rămâi foarte departe de a pricepe cu adevărat cum e posibil acel lucru. De fapt, cred că aici am simțit cea mai mare ruptură și dacă m-a deranjat ceva poate a fost lipsa ei de incluziune pentru persoanele ateiste pe care le reclamă într-un fel sau altul. Sigur că aceasta pare să pună semnul egalului între această stare și cinism sau neîncrederea în puterea iubirii. Pentru aceasta există ceva esențial și în această atingere divină, de orice fel a fi ea, spiritualitatea fiind cu adevărat și ea în miezul lucrurilor.
Fără a nega puterea pe care o are din punct de vedere al apartenenței și însăși comuniunii, nu pot nici să mint și să spun că simt că există o lipsă în mine doar pentru că nu ader la niciun soi de spiritualitate, fie ea de vreo natură semi agnostică. Sigur că se poate extrapola și spune că îți iei spiritualitatea din altceva și poate e adevărat, dar astfel de lucruri nu ajung în teoria lui Bell Hooks despre iubire. Simt că aici a uitat să fie incluzivă, mai ales întrucât nu putem vorbi despre niște dovezi clare și precise, din domenii verificabile și testate, care să demonstreze că iubirea are în mod necesar și esențial și această componentă a divinului, desigur benefică și extraordinară pentru cei care au nevoie de ea. Dar mi se pare că o pune pe același plan în care spune că a fi abuziv nu înseamnă a iubi, a nu avea nicio conexiune cu divinul înseamnă a nu avea iubire complet.
Și mă întreb dacă acest lucru este complet adevărat și, dacă da, unde se află o demonstrație mai exactă atunci când, ca atee și oarecum lipsită de spiritualitate, nu simt acest gol? În creierul meu, mai exact, pentru că nu pot vorbi despre suflet și inima doar pompează sânge. Aici este doar o notiță personală care, inevitabil, pentru mine cântărește totuși destul de mult.
Însă, per ansamblu, deși mi-a plăcut mult ce a spus despre iubire, faptul că a reușit să teoretizeze atât de complex și modul în care a corelat-o cu sexismul, feminismul, lupta de clasă și așa mai departe, mă întreb din nou dacă nu are o viziune prea idealistă pentru noi.
În ce lume ar fi posibilă această angajare? Sunt cinică dacă mă gândesc cu scepticism la iubirea totală despre care vorbește Bell Hooks? Sunt cinică dacă mi se pare că această atenție obsesivă pentru „traume” și „vindecare” ne face să lărgim prea mult înțelegerea unor termeni (de altfel necesari) și să băgăm în aceste categorii lucruri care sunt cel mult răni?
Sunt cinică dacă cred că dacă nu te sacrifici întotdeauna pentru cei dragi, asta nu înseamnă că nu îi iubești, că există dimensiuni diferite ale iubirii și că autosacrificiul e totuși un preț prea mare de plătit, chiar și pentru iubire?
Și mai cinică aș fi oare dacă aș spune că a elimina minciuna în totalitate din viețile oamenilor, din societate și din umanitate e imposibil dacă ne raportăm la modul în care suntem construiți ca oameni? (Poate dacă evoluăm ca specie, cine știe). Da, probabil că Bell Hooks s-ar uita cu tristețe la mine și aș înțelege-o dacă mi-ar spune că sunt puțin prea egoistă.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #10, ediția de iarnă 2023-2024.
