Pe rețelele de socializare și în habitaclurile taxi-urilor bucureștene, clujene, ieșene, brașovene sau constănțene, viața din România ne este prezentată în cele mai sumbre culori de persoane care știu mai bine „cum stă treaba”. Mai bine decât orice sociolog, decât orice economist și decât orice funcționar public sau politician. În special cu ultimele categorii au acești oameni o problemă – păi bine, domn’e, nu știi mata că politicienii români au vândut țara străinilor? Că ne-au distrus industria? Că nu mai produce țara nimic, că „dîn” toate magazinele cumpărăm doar otravă? Ne otrăvește ăștia copiii, domn’e, tu nu vezi? Români, nu vă mai alegeți conducători care nu-și iubesc țara! … cum a zis… ăă… nu contează, da’ a zis bine.
Ceea ce, la fel, nu contează pentru acești oameni că nivelul de trai din România n-a fost niciodată mai înalt decât este în prezent. Au uitat că în anii ’80 generația părinților noștri se lupta să-și poată hrăni copiii și să-i încălzească în apartamentele reci. Pentru ei contează doar aerele de superioritate pe care și le dau atunci când își emit tezele, mai „luminate” chiar decât tezele din iulie 1971. Ceaușismul lor părea inofensiv, însă capătă tot mai multă pregnanță politică. Sute de mii, poate milioane de concetățeni cred că România este furată nu de marea corupție din interior, adică tot de români, ci de oculta mondială, George Soros, multinaționale, că Occidentul duce un război ascuns împotriva țării noastre ca să nu-i permită să fie independentă, înfloritoare, ci doar o colonie. Toți acești oameni au drept de vot și se pare că în prezent au și pentru cine vota. Și cu toții regretă că nu avem la conducere „o mână de fier”, un „român verde ca bradul”, ca să le arătăm tuturor ce poate sămânța dacă. E foarte greu să-i faci să-și schimbe părerea, pentru că au nevoie să se creadă speciali și să se pună în valoare, și ăsta e modul în care o fac. Le lipsește educația și deschiderea ca să-și obțină stima de sine din alte surse. Sunt nătângi. Și le place să fie așa.
În același timp, la sub 1000 de kilometri de noi există un popor care are la conducere „o mână de fier” din 1994 – un singur președinte de 27 de ani încoace, adică cu câțiva mai mulți decât a apucat Ceaușescu să ne fie cârmaci. În țara mâinii de fier s-a tras cu dinții să fie păstrate aproape toate marile combinate și uzine din perioada socialistă. Mai mult, sunt în proprietatea statului. În agricultură s-au păstrat CAP-urile și IAS-urile, numai că la ei le zice kolhoz și sovhoz. Cota Occidentului în investițiile străine e sub 20%. Despre aderarea la Uniunea Europeană nici nu poate fi vorba, iar NATO e considerat dușman în mod oficial. Până și stema țării e aceeași din perioada socialistă. Altfel spus, este visul umed al adepților dacismului ortodox cuantic și ai ceaușismului luminat românesc deopotrivă.
Mâna de fier s-a speriat și a apucat un Kalașnikov
În această țară, mâna de fier înfășurată în plasticul bastoanelor de miliție (da, îi zice miliție, oficial, nu poliție) a ucis zeci de oameni și schilodit, violat și torturat alte mii, pe tot parcursul perioadei august 2020-prezent, pur și simplu pentru că majoritatea celor nouă milioane și jumătate de cetățeni au hotărât că au dreptul să o înlăture de la putere în cadrul unor alegeri prezidențiale pluraliste. Și când oamenilor li s-a furat victoria, așa cum s-a procedat și în 2010, și în 2006, aceștia, la fel ca în acei ani, au ieșit în stradă. Însă, de această dată, cu sutele de mii și milioanele. Iar mâna de fier s-a speriat, a apucat un Kalașnikov și a început să facă șmotrul trupelor speciale ale miliției în fața camerelor de luat vederi, ca să arate că nu-i este frică de propriul popor, pe care l-a numit, cu dispreț, „poporaș” (народец, narodeț).
La fel ca „Geniul Carpaților”, dictatorul Aleksandr Lukașenko, din Belarus, are o fixație cu agenturili străine, motiv pentru care încearcă să vâneze și să captureze cât mai mulți membri ai mișcărilor de opoziție care, în prezent, se află pe teritoriul altor țări și de acolo încearcă să-și ajute cumva poporul să scuture regimul în fața căruia s-ar închina (și se închină!) tot felul de ceaușiști de prin părțile noastre. De curând, a folosit o amenințare falsă cu bombă și un avion de vânătoare ca să deturneze și să oblige un avion de pasageri care zbura în Lituania să aterizeze pe aeroportul din Minsk, ca să-și trimită milițienii să-i aresteze pe fostul redactor-șef al uneia dintre principalele resurse media de opoziție, Roman Protasevici și pe prietena acestuia. Ulterior, Lukașenko l-a numit „terorist” pe Protasevici, ceea ce alimentează temerile că acesta ar putea fi chiar acuzat de terorism, ceea ce-i poate aduce moartea. Pentru că da, Belarus sub Lukașenko este singura țară europeană care încă mai aplică pedeapsa cu moartea. La fel cum o făcea România socialistă a lui Ceaușescu. Aparent, Lukașenko este atât de disperat să stingă focul protestelor, încât și-a permis să pună în pericol viețile a peste o sută de persoane, pasagerii avionului companiei Ryanair.
Cu câteva zile înainte de actul de terorism internațional comis de Lukașenko, într-o închisoare din Belarus a murit un deținut politic pe nume Vitold Așurak, închis în urma participării la manifestațiile de protest de după alegerile parlamentare din august 2020. Autoritățile au spus că moartea ar fi survenit în urma unui atac de cord, însă Așurak, în vârstă de 50 de ani, nu avusese niciodată probleme cu inima. Corpul său a fost întors familiei cu capul bandajat – pentru că deținutul ar fi căzut și s-ar fi lovit, potrivit autorităților. Imaginile publicate pe site-ul Procuraturii Generale din Belarus, în care un deținut presupus a fi Așurak se prăbușește la podea în celulă, amintesc de relatările din închisorile comuniste de la Pitești, Aiud sau Gherla. Peste toate acestea, o atmosferă de tensiune extremă planează în Belarus, o țară cu un popor luat prizonier de un dictator care știe că nu se mai poate retrage decât după gratii. Și după ce și-a construit zeci de palate pe tot teritoriul țării, care nu-i decât un pic mai mic decât al României, luptă ca să-și păstreze puterea și să o lase moștenire. Are trei fii, cel puțin unul având funcții importante în stat – un fel de Nicu Ceaușescu, și el pregătit de tatăl său să-i urmeze la putere.
„Da, domn’e, dar au industrie, toată lumea are de lucru, stă la ei în țară, nu să duce în Germania la sparanghel”. Au și industrie, și salarii de peste două ori mai mici decât în România. Și produs intern brut pe cap de locuitor de peste două ori mai mic decât în România. Prețurile la toate categoriile de mărfuri și servicii sunt în general cu 20-25% mai mici la Minsk față de București, însă diferența la capitolul salarii face ca puterea medie de cumpărare în capitala Belarusului să fie cu 30% mai mică față de capitala României. O diferență deloc de neglijat și care, cu trecerea anilor, se mărește. Nu în favoarea Belarusului, o țară care depinde economic de Rusia și al cărei dictator s-a dus zilele trecute la Putin ca să-l convingă, printre altele, să-i mai ofere un împrumut de 500 de milioane de dolari. O sumă derizorie la standardele României de azi, o țară cu PIB de aproape 300 de miliarde de dolari și cu exporturi anuale de aproape 100 de miliarde. O țară în care, în perioada 2010-2019, au intrat 120 de miliarde de euro, din investiții străine directe, remitențe și fonduri europene.
România a putut ajunge la acest nivel doar datorită regimului politic democratic, pluralist, și deschiderii față de lume. Da, poate singurul merit al politicienilor noștri este că nu au împiedicat societatea românească să se dezvolte în direcția dorită de români, adică a prosperității, posibilă de atins prin reconectarea la Occident și acceptarea regulilor de joc corespunzătoare, dintre care posibilitatea alternanței pașnice, prin vot popular, a forțelor politice la guvernare este cea mai importantă. Însă avem foarte mulți compatrioți care-și doresc altceva, care își permit să fie nătângi și ar trebui să fie fericiți cu asta, pentru că o pot face într-o societate în care nimeni nu-i pedepsește pentru că au un punct de vedere și nici nu-i va pedepsi. Tot ce putem să facem este să încercăm să le arătăm ce se întâmplă într-o țară aflată foarte aproape de noi, aproape vecina noastră, în care starea de lucruri socială și politică este exact așa cum își doresc ei să fie la noi. Și să sperăm că, într-un final, vor aprecia ceea ce au la ei acasă. Ceea ce s-a dobândit cândva tot cu sânge, la fel ca în Belarus. Și ceea ce belarușii, neavând, visează – o țară liberă.
