Lui Beau îi e frică. Și, într-o oarecare măsură, și mie mi-a fost când am aflat că următorul film al lui Ari Aster va fi o comedie, după ce ne-a oferit Hereditary și Midsommar, două dintre cele mai bine realizate filme horror ale ultimilor ani. Din fericire, Beau is Afraid este dovada că Aster poate să pășească și pe alte teritorii și să construiască ceva calitativ și proaspăt dacă i se oferă destulă libertate. Deloc constrâns de studiourile cu care a colaborat, Aster a adus în cinematografe un coșmar de 3 ore, ceea ce nu poate fi decât reconfortant pentru cei care vor experiențe unice în sala de cinema, mai ales după filme ca The Perfect Escape, Romina, VTM sau The Pope’s Exorcist, niște plicticoșenii care s-au bucurat de publicitate excesivă.
Beau Wassermann, interpretat cu meticulozitate de Joaquin Phoenix, este un adult singur și anxios care plănuiește să se urce în următorul avion și să-și viziteze mama. Acest plan pare imposibil de dus la capăt în lumea și mai ales în cartierul haotic în care locuiește. Problemele cu vecinii de bloc, pe timpul nopții, îl fac să doarmă până târziu în dimineața în care e planificat zborul, urmând ca o serie de evenimente nefericite să i se pună în cale ca niște capcane de șoarece. După câteva convorbiri telefonice cu mama acestuia, se instalează un sentiment acut de vină și încearcă să reprogrameze zborul. Beau nu primește din partea lui Ari Aster nici măcar un moment în care să răsufle ușurat, pentru că în secvențele următoare află că a fost decapitată de un candelabru în propria casă, eveniment ce va crește intensitatea vinei, mai ales când i se reproșează că nu e în stare să ajungă la timp nici măcar la înmormântarea mamei lui.
Însă Beau nu este singura persoană anxioasă din ecuație. Filmul, în formula lui ambivalentă, chiar dacă are destule momente de umor, induce o stare constantă de neliniște și spectatorului. La finalul celor 3 ore, te trezești ca dintr-un coșmar, epuizat și confuz, încercând să pui cap la cap ceea ce tocmai ai visat. Și nu e deloc o treabă ușoară, pentru că Beau is Afraid nu e construit să-ți ofere o răsplată la final sau un deznodământ clar și satisfăcător. O modalitate corectă de a viziona filmul e să nu te întrebi care va fi natura următorului twist sau să depui efort în a găsi semnificații pentru fiecare detaliu prezent în călătorie, ci pur și simplu să îl lași să te consume în modul lui firesc până la final.
Chiar dacă merge în altă direcție, dacă e să compar stilul acestui film cu cel al primelor două, sunt vizibile câteva asemănări în ceea ce privește dinamica din familiile personajelor principale. Atât Beau, cât și Annie (Hereditary) și Dani (Midsommar) sunt personaje manipulate, cărora nu li se oferă crezare și înțelegere și poartă însemnele unei vinovății copleșitoare, fapt pentru care simt că cele trei filme ar trebui să se numească împreună Trilogia familiilor disfuncționale. Singura mea problemă cu acest ultim film e că, spre deosebire de Hereditary și Midsommar, intensitatea primei jumătăți de oră s-a diminuat gradual. Cumva, am simțit că sunt pe cale să fiu introdus într-un scenariu de tipul Safdie (Uncut Gems, Good Time), dar tonul s-a pleoștit pe parcurs. Asta nu schimbă faptul că îl consider cel mai curajos film lansat anul acesta și cred că putem să cădem cu toții de acord că Ari Aster este printre cei mai inovatori regizori care lucrează în prezent.
Rating: ⭐⭐⭐⭐/ 5
