Marin Mălaicu-Hondrari e cunoscut în lumea literară ca un foarte bun prozator și traducător, iar după unul din romanele sale, „Apropierea”, s-a făcut un film artistic interesant, „Parking” (regie: Tudor Giurgiu). Prietenii și iubitorii de poezie îl cunosc, firește, și ca poet, iar cea mai recentă carte de poezie a lui Marin, „Urmele încercării” (Charmides), mi se pare cea mai bună carte de poezie a anului în care a apărut.
Dar Marin Mălaicu-Hondrari e un scriitor ludic și hedonist care se ține de ghidușii și ne face noi și noi surprize, de data asta cu o carte pentru copii, chiar dacă pentru copiii de la 9 la 99 de ani – „Basmul cămilelor”, publicată la Pandora M, cu ilustrații foarte frumoase de Adela Maria Calistru. Asta pentru că „mereu mi-am dorit să citesc o carte despre suratele noastre, cămilele, spune Marin. Noi, oamenii, cocoșaţi de griji din naștere, ele, cocoșate de entuziasm. Cu o mînă de nisip și-o copită de verdeață, plus un dram de veselie, totul merge ca pe roate. Că așa-i în basme”.
Cămila (din basmul) lui Marin trăiește ca oamenii. În consecință, a început să se simtă singură și tristă („cît tristețea unei păpuși care se joacă singură”), așa că atunci cînd a auzit că peste 9 țări și 9 mări trăia o altă cămilă, s-a pornit imediat în căutarea ei. Pe drum, s-a întîlnit cu tot felul de personaje care i-au ieșit în cale și care cu siguranță o să-i amuze (și) pe copii datorită limbajului, atitudinii sau a situațiilor prin care trec. De-Unde-Înainte-Nimic-Nu-Era zice că n-a văzut o cămilă mai… naivă („Văleu, unde-amaru’ te-ai pornit? N-am văzut cămilă mai proastă. Păi la cămila cea tristă și singură nu ajungi tu cu agenția de turism. Îți spun eu cum ajungi, dacă-mi aduci cipicii magici contra mersului ebrios, care-s îngropați taman în colina ascunsă în zilele fără soț”). Cînd salută o fetiță (cinică și obraznică), aia i-o taie imediat: „Lasă textele (…). Și nu-ți mai țuguia buzele, că aici nu sîntem la selfie”. După ce trece de încercarea fetiței și ajunge în deșert, mulți rătăciți încearcă s-o convingă să-i treacă deșertul, un fost director de bancă, o adulterină, un politician, iar ea alege să-l ajute pe un cocoșat care nu-i promite nimic. După ce trec deșertul o întîmpină un om drăguț, moment în care se vede că animalul e tot mai om („— Credeam că nu mai vii, cămilă frumoasă, era gata-gata să mă duc acasă, a întîmpinat-o omul. / — Vă place să vorbiți în rime, sau ce? a zis cămila, bine-crescută, dar și prost-crescută, ca acum, la nevoie, așa cum sînt toate cămilele nemodificate genetic”). Un polițist o pune la încercare, așa că personajul nostru i se adresează în consecință:
„Dincolo de poartă era un zid care avea o ușă în fața căreia stătea un om al legii.
— Bună ziua, om rău, a zis cămila.
— Lasă-mă cu bună ziua, că nu-i nici pentru mine, nici pentru tine, răpciugoasă ce ești.
— Dar de ce te gîștești la mine? a întrebat cămila supărată.
— Mai ești și proastă. Nu se zice gîștești, se zice rățoiești.
— Ete, na, mă scuzați, le mai încurc și eu, doar oameni sîntem, a zis cămila împăciuitoare.
— Mai vedem noi cu scuzele, faza e că știu că vrei să intri pe ușa asta, doar că pe ea pot intra numai și numai cămilele.
— Păi și eu ce sînt?! Cînd am zis că oameni sîntem eram sarcastică.
— Tu nu ești nici om, nici cămilă, a zis scîrbit omul legii.
— Cum?! a sărit cămila. Dar ce sînt, mă rog?
— Ești un dromader. Asta ești.
— Un ce?
— Un dro-ma-der.
— Vai de mine, nimeni nu mi-a mai zis atît de urît”.
De data asta a salvat-o cocoșatul pe care-l trecuse dincolo de deșert:
„Nu mai ofta, mamifer ierbivor și hipersensibil ce ești. Și ce dac-ai aflat că ești dromader? Dacă aflai că ești non-binary gender? Ce te făceai atunci?!”
Ultima încercare pentru cămila noastră e să treacă prin urechile acului, că-i cel mai greu, cum spune și proverbul…
Basmul lui Marin Mălaicu-Hondrari nu e doar înțelept și frumos, ci e și captivant și foarte bine scris. Jocurile de cuvinte, limbajul actual, la zi & termenii moderni, care, atribuite cămilei și celor cu care se întîlnește, îi vor amuza pe copii („Cămila a înghenuncheat în fața cocoșatului, care n-a mai stat pe gînduri și i-a sărit în spinare. / — Mamă, da’ ce scaun ergonomic ți-ai tras, i-a zis cocoșatul în timp ce cămila stîrnea nori de praf și de nisip în jurul lor”). Și cămila asta are umor și uneori cam face mișto de oameni: „Dar eu abia am terminat facultatea. Medicină veterinară, adică îi tratez pe oameni”; „Atunci, ca să-și alunge supărarea, și-a amintit de ninsoare, de sărbătorile de iarnă, cînd ar fi vrut să aibă gînduri mai elevate, simțiri mai înalte, așa cum au toate dobitoacele în preajma Crăciunului”; „mulțumim, domnișoarelor albinuțe, pentru miere și că-i înțepați pe turiști”; „Doamne, ce trist, sînt tot mai om”…
Pînă la urmă cămila noastră, care se dovedește a fi, de fapt, un dromader, va ajunge la cămila singură și tristă și basmul se va termina fericit, cu bine, așa cum se întîmplă în basme. Basmul, da? nu povestea, basmul! Lectură plăcută și utilă, fetițe și băieței, flăcăi și pitici, părinți și bunici!
Marin Mălaicu-Hondrari, „Basmul cămilelor”, Pandora M, 2024
