Autenticitatea femeii care se întinde dincolo de rolul de mamă. Despre „Mama Mara”

Între 15 și 20 octombrie 2024, la Timișoara are loc a doua ediție Taifas – festival de film și cultură balcanică, ocazie cu care am descoperit o regizoare care mi-a stârnit interesul și mi-a câștigat admirația, Mirjana Karanovic. Am văzut-o în Mama Mara, o producție din 2024 din Serbia, unde joacă și rolul principal. Mi-au plăcut și regia, și jocul actriței.

Mara e o femeie de afaceri a cărei vârstă nu e precizată, chiar ea răspunde cu „Sunt bătrână!” când e întrebată câți ani are. Copilul ei, un tânăr sclipitor de 21 de ani, moare neașteptat, iar felul în care Mara își trăiește necazul și durerea e atipic, deci neliniștitor pentru ceilalți: nu plânge la înmormântare, se întoarce imediat la job și păstrează o expresie sumbră și demnă, chiar impenetrabilă, dar atât. Ulterior, din dorința de a afla mai multe despre fiul ei, se apropie atât de mult de un amic de-ai lui, încât începe o relație intimă cu acesta. Ezit să o numesc amoroasă sau sexuală pentru că mi s-a părut că a fost toate acestea simultan și totodată nimic din formele de apropiere pe care le cunosc.

Am văzut Mama Mara la Cinema Victoria și trebuie să recunosc că m-am dus fără vreun fel de așteptare, citisem doar prezentarea filmului de pe site. În rest, mi-am dat voie să fiu surprinsă. Și am fost.

Recunosc, mi-a plăcut și pentru că a ilustrat complexitatea unor situații care mă interesează, așa cum sunt rolurile multiple pe care le avem în viață: nu suntem doar mame, suntem și femei, nu suntem doar femei, suntem și profesioniste cu responsabilități. Iar această complexitate nu se referă doar la femei, bineînțeles, dar filmul de față mi se pare în mod deosebit necesar pentru că atacă exact conceptul de maternitate care, în cele mai multe dintre culturi și societăți, din vechime și până acum, neagă femeii celelalte fețe pe care le are.

Mi-a plăcut că, deși e o femeie mai în vârstă, ia decizii întrucâtva iresponsabile, am putea spune că-s ca de adolescentă îndrăgostită. Că nu cedează îndemnurilor familiei de a-și exprima durerea pierderii fiului în moduri pe care să le înțeleagă și să le accepte ei. Că nu își ia liber, nu plânge atunci când ar vrea colegii de muncă, probabil mai îngrijorați de reacțiile lor la pierderea ei, pe care nu știu cum să le calibreze și să le arate, decât de tragedia propriu-zisă. I se spune, în repetate rânduri, că trebuie să plângă, să jelească, să vadă un psihoterapeut. Orice, numai să nu își trăiască durerea în mod propriu. De asta am apreciat, cu-atât mai mult, naturalețea momentului când plânge, în sfârșit: nu într-un context la care ne-am aștepta, nu lângă cine ne-am aștepta.

Nu avem indicii că ar fi fost o mamă rea. Da, Mara recunoaște că nu știa totul despre fiul ei și e luată prin surprindere de unele dintre lucrurile pe care le află despre viața lui, dar cine-l cunoaște pe celălalt, oricât de apropiat, în cel mai mic detaliu? Pe de altă parte, tot filmul arată cât de normală, am putea spune chiar banală, e Mara: o femeie care a făcut mereu tot ce a putut, bazându-se numai pe sine, și care trece prin durere în singurul fel în care poate.

De pe la jumătatea proiecției m-am tot gândit că poate că apropierea ei de tânărul cu care începe relația e și o formă bolnăvicioasă de a-și păstra fiul aproape, de a avea acolo ideea de tinerețe, de posibilitate, dar poate că nu-i așa. M-am tot gândit și la oamenii care tind să-i acuze de ceva necurat pe cei care supraviețuiesc: Marei i se reproșează de familie că ar fi blestemată pentru că a rămas fără soț și, iată, acum și fără copil. Trebuie să fie ceva în neregulă cu oamenii care pierd tot ceea ce societatea apreciază ca semne ale validării, nu-i așa?

Mara e înduioșătoare prin autenticitate, dovadă a faptului că nu întotdeauna alegem când și cum să ne trăim viața, nu alegem mereu lângă cine putem să plângem sau să sperăm, nu ne putem împotrivi nevoii de a simți că trăim chiar și-atunci când întreaga lume insistă că ar trebui să punem punct într-un mod social acceptat. Subiecte de care nu mă mai pot sătura, așa cum am spus în repetate rânduri, și teme necesare în produsele cultural-artistice pe care le consumăm.

De multă vreme n-am mai plâns la un film, chiar concomitent cu zeci, sute de gânduri care s-au întins pe tot atâtea paliere ca cheile în care se poate vedea Mama Mara. Chiar și titlul filmului face apel la această calitate „unică” a femeii, cea de mamă. Dar ce facem cu toate celelalte calități care ne locuiesc în egală măsură? Unde e omul care cedează unei îmbrățișări după ce tocmai a fost retraumatizat de o glumă prostească? Unde e profesionista care își dorește să își facă treaba cât mai bine, să depășească obstacole și astfel să avanseze? Unde e femeia care simte plăcere? Bineînțeles, filmul nu dă răspunsuri cu pretenția de adevăruri unice absolute. Ce face Mara reprezintă picături de posibilități într-un ocean al vieții care ne ia mereu prin surprindere.

Dacă vă apare-n cale Mama Mara, să nu-l ocoliți! Cred că ne poate învăța cum să întrezărim complexitatea unor ființe pe care le strivim în unidimensional și care ascund la vedere o paletă întreagă de culori, nuanțe și vieți.

mm
Anca Zaharia
A scris pentru Revista Hyperliteratura, Serial Readers, Zile și Nopți, Cinemap. Mai scrie pentru Dilema veche și Fain de România. A lucrat în crâșme, în publicitate și la radio, a fost librar și manager de librărie, a făcut PR, comunicare și social media, a tradus cărți și face redactare și corectură pentru câteva edituri de la noi. A obosit, s-a odihnit și a scris „Sertarul cu ură”, „Jurnal de librar”, „Suicid” și „Eu n-am trăit războiul”. Încă vie. Co-fondator & redactor-șef la Revista Golan.

Ultimele articole

Articolul precedent
Articolul următor

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici