Viața mea se învârte în jurul literaturii. Pot declara, fără nicio modestie, că de când mă trezesc, într-o zi obișnuită, respir literatură chiar fără să vreau.
Dacă tatuajul de pe antebrațul meu stâng, inspirat de o frază spusă de Rory Gilmore, din Gilmore Girls, nu arată lucrul ăsta, atunci poate face asta relația pe care o am, de cinci ani, cu un scriitor ori biblioteca imensă din livingul meu ori vrafurile de cărți din dormitor ori rafturile ticsite de titluri din fața biroului ori conturile mele de social media ori cele patru genți Bookletta pe care le dețin ori „Zenobistele”, cartea mea de debut în care am povestit cu 27 de femei de succes din România, majoritatea poete și prozatoare.
Iau cel puțin o carte cu mine de fiecare dată când ies din casă, fiindcă nu știu când găsesc puțin timp liber/mort pe care să-l umplu cu câteva pagini. În medie, pe an, citesc 50 de cărți. O fac fără efort, fără „teme”, fără provocări personale. Citesc pentru că iubesc să fac asta.
Nu spun asta fiindcă „mi-au murit lăudătorii” ori pentru a evidenția cât de sănătoasă și importantă este lectura, ci pentru că, în liceu, aproape că am ajuns să detest cărțile.
Prima oră de română din clasa a 9-a și melcul lui Ion Barbu
Dacă încep să-mi analizez puțin copilăria, constat că mereu mi-au plăcut cărțile. Chiar dinainte să știu să citesc. Îmi plăceau copertele lor, îmi plăcea să le frunzăresc și să-mi exersez autograful de scriitoare de succes pe ele.
Chiar dacă lectura nu se număra printre activitățile mele preferate în primii ani de viață, fiindcă alegeam oricând să mă plimb cu bicicleta și să mă joc cu copiii din vecini, îmi plăcea, din când în când, să mai citesc și o carte.
După o școală primară și generală cu prea multe ore de matematică, când am intrat la liceu, pe profil umanist, am fost cea mai fericită. Urma să fac chimie și fizică până în clasa a 10-a, iar la mate proful părea destul de indulgent.
După prima oră de limbă și literatură din liceu, m-am îndrăgostit de profesoară. Nu pot uita nici acum ora în care profa a venit cu poemul „După melci” al lui Ion Barbu. Ne-a încurajat să închidem ochii, să ne așezăm capul pe bancă și să ne strângem pumnul, imaginându-ne că ascundem în el un melc.
Aveam exact profilul „tocilarei”. Eram cuminte, destul de tăcută, citeam în pauze, purtam uniforma în fiecare zi, mă machiam rar și mai stăteam și în prima bancă. Cumva, i-am fost dragă profesoarei până în clasa a 10-a, când m-am mutat în ultima bancă, lângă colega pe care ea o prefera cel mai puțin.
Cu toate că nu mi-am schimbat altceva decât banca, am intrat în categoria „fetelor rele”, ceea ce mi-a adus primul meu 3 la română.
Începusem să studiem „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Eram în timpul orei. Eu luam notițe în timp ce câțiva colegi se distrau pe seama profesoarei și pe mustața ei. Chicotele băieților au fost pretextul perfect ca să mă scoată în față și să mă pună să vorbesc în cinci minute despre familia lui Ștefan Gheorghidiu. Citisem un sfert din roman până în acel moment și am închegat un răspuns.
Totuși, considerând insuficient ceea ce am povestit, profesoara mi-a pus 3 pe motivul că nu am citit cartea. Mă întreb și acum oare câți dintre colegii mei ajunseseră la partea cu războiul.
Jignirile nu ar trebui să facă parte din programă
În vacanța de vară dintre clasa a 11-a și clasa a 12-a, mă plimbam prin oraș cu iubitul meu de atunci când m-am ciocnit de profesoară. Am salutat-o, parcă am schimbat și câteva politețuri, apoi mi-am văzut de plimbare.
Câteva luni mai târziu, într-o zi senină de toamnă, femeia a intrat în clasă cu gândul să asculte. Și nu oricum, ci pe principiul cine are iubit și cine nu.
A început să meargă printre bănci și să numească câte un elev, apoi venea întrebarea cheie: „Xulescu, tu ai iubit?”. Dacă răspunsul era negativ, intrai pe scurta listă care trebuia ascultată.
Când a ajuns la mine, nu mi-a pus întrebarea, ci cu o seninătate care mi-a făcut greață atunci, mi-a zis: „Astăzi o vom asculta și pe Cristiana. Doar ea este o singuratică. Sigur nu are iubit.”
Știam că nu mă are la suflet, cum nici mie nu-mi mai era deloc dragă, evident, dar am simțit atunci că s-a depășit o limită usturătoare.
Fierbând de furie și cu vocea tremurândă i-am replicat: „Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar nu sunt atât de singuratică pe cât credeți. Am iubit, deci nu mă puteți asculta azi.”
Profesoara a râs, apoi a trecut mai departe și, din câte îmi mai amintesc, nu a mai ascultat pe nimeni altcineva în acea zi.
Un 8 martie petrecut în baia școlii
De-a lungul timpului am trăit în 5 orașe diferite, ceea ce a dus la schimbarea a 3 grădinițe, 4 școli generale, un singur liceu și o facultate. Mereu ziua de 8 martie era o zi liberă, dar în care se venea la școală. Se ofereau flori, ciocolată, mărțișoare întârziate, îmbrățișări și complimente.
În clasa a 12-a, de 8 martie, pe lângă toate activitățile menționate mai sus, aveam de făcut și pozele de final de an. Cu o oră înainte de ședința foto, am avut româna. Clasa era pe jumătate goală, profesoara vorbea nimicuri existențiale, iar eu eram printre puținii care o ascultau, destul de plictisită, ce-i drept. Brusc, femeia s-a întrerupt, s-a încruntat atât de tare încât sprâncenele stufoase i s-au apropiat și a zis: „Fața Cristianei îmi dă coșmaruri. Ce să fac? Asta este. Îmi pare rău.”
Mi-am îndreptat spatele și i-am răspuns că eu mă bucur, nu îmi pare rău. Apoi a sunat clopoțelul, am ieșit ca o tornadă din clasă și m-am dus la baie, unde am sunat-o plângând pe mama.
Eram obosită, stresată de Bac și de diriginte, care nu era nici el mai presus de profa de română, de faptul că dacă nu eram jignită, eram bârfită, în special când intervenea ceva și nu puteam participa la unele ore de română. Nu știu cât timp am stat în baie, dar când m-am dus la ședința foto, mi-am dat seama că am ratat poza de grup.
Toate gesturile și comportamentele profesoarei mă îndepărtaseră de ceea ce iubeam mai mult, de literatură. Câteva luni nu am putut să citesc altceva decât cărțile din programa de Bac, iar în primul an de facultate n-am m-am apropiat de un roman decât prin primăvară.
Norocul meu a fost că învățam bine și nu prea avea cum să mă persecute la note. Mă mai trezeam, din când în când, cu un 7 nefondat.
Au trecut 7 ani de când am terminat liceul și încă mă cutremur când îmi amintesc de abuzurile profesoarei. Am depășit momentele cu greutate și am dus o adevărată luptă ca să îmi arăt că literatura nu are nicio treabă cu orele de română și că greșesc flagrant dacă renunț la ceea ce iubesc mai tare. Mi se pare trist că această femeie încă are puterea să strivească visurile și să taie aripile altor liceeni care abia își formează personalitățile.
