ARTmania a reușit și anul acesta să reunească comunitatea iubitorilor de muzică sub aceeași umbrelă și să sărbătorească spiritul & tradițiile nordice cu ajutorul atelierelor, filmelor și momentelor cu muzică tradițională.
Cel mai mult mi-a plăcut diversitatea, ca de obicei, atât în rândul publicului — copilași îndrăgostiți de muzică, tineri care își trăiesc adolescența prin muzică și audiofili cu multe festivaluri la purtător — dar și în line-up — de la metal progresiv, la black, industrial, simfonic și avantgarde metal.
Haideți să dăm împreună o tură prin cele trei zile de festival și să retrăim acele momente cu note muzicale, culori, lumini & dans!
Ziua 1
Festivalul e deschis de Samael, veniți direct din buncărul atomic al Alpilor elvețieni, anul 1988, pentru a ne da o lecție de dark industrial metal tradițional, peste care a fost turnat smoală black metal. Am dansat cu mișcări goth ca pe Lord of the Lost, luați pe sus de ritualul musonic din „Son of Earth”, dat de sincronizarea ceas dintre chitară-clape & sintetizator. Xy a bătut tot drumul la tobe, când pe cele fizice, când pe cele programate sau claviatură, a sărit energic și a creat o sinergie între el și restul membrilor, plus public. Samael ne-a încântat cu piese de pe albume ca Ceremony of Opposites, Passage, Hegemony și Solar Soul, am ascultat inclusiv și celebra „Baphomet’s Throne”. Am fost plecați într-o excursie întunecată cu „Black Trip” și am ajuns la destinație cu „Black Supremacy”, piesa perfectă pentru încheiere, foarte în viteză și cu un blast beat industrial magic. Mai relevanți că niciodată, Samael au fost prezenți la festival ca să ne țină în priză și să poarte steagul industrial metalului cât mai sus posibil!
Asemic ne-au fermecat cu un prog metal instrumental autohton, cu piese de pe Lucid și cu promisiunea unui nou material discografic. Mi-a făcut plăcere să îi revăd și să îi reascult, într-un cadru atât de bine ales și binemeritat precum festivalul ARTmania, unde publicul pare să rezoneze cu interpretarea pe cât de bine executată din punct de vedere tehnic, pe atât de încărcată de emoție & visare. Viitorul Asemic sună bine, mai ales cu un vechi membru reîntors în componența trupei, în persoana lui Vlad Datcu și 3 chitări dezlănțuite pe scenă. A fost un setlist scurt, timp în care am încercat să stau lucidă până la final, când am salutat împreună apusul.
A urmat Pain of Salvation, o trupă fondată în anii ‘90 de Daniel Gildenlöw, vocalistul și chitaristul trupei. Muzicienii suedezi au aruncat cu note muzicale înflăcărate încă din prima secundă a piesei „Accelerator”: I’m doing my best to fight fire with fire. Odată apăsată pedala de accelerație am avut parte și de sincopele mele preferate de pe „Reasons”, desigur o bucată muzicală pe care, din păcate, s-a simțit cu adevărat lipsa unui bass live. Prezența scenică, modul cum au sunat celelalte instrumente și pasiunea cu care ne-au cântat „Meaningless” au reușit însă să șteargă cu buretele acest aspect. Am fredonat împreună refrenul: How the hell am I supposed to keep myself/ When you are so damn far away/ And everything feels meaningless/ And I am not mine? Un moment cheie, emoționant, care a reușit să facă atenți inclusiv ascultătorii nefamiliarizați cu muzica lor. Pe „Wait” s-a desfășurat un joc pe tobe și clape, iar punctele culminante ale spectacolului au avut loc în momentul când toboșarul a cântat din voce I lost the way, pe melodia „On a tuesday”, urmat de un solo de chitară à la David Gilmour executat de Daniel Gildenlöw pe „The Perfect Element”.
Seara dansantă a început alături de W3 4R3 NUM83R5, o rețetă de metalcore românesc pe care nu o voi uita prea curând. Influențele Meshuggah și amplificatorul de energie din fiecare membru al trupei m-au purtat înapoi în 2015, în pub S, Bacău, la un concert din cadrul turneului Unholy Trinity, în care cântau alături de CodeRed și Indian Falls. W3 4R3 NUM83R5 este un produs pregătit de export, cum se spune. Muzicienii au sunat mai bine ca niciodată și deși setlist-ul a fost scurt, ne-au încălzit bine-bine cu piesa „Dark// below”, chiar înainte de actul celor de la Emperor.
Am ajuns la finalul primei zile de festival și am aterizat direct în pădurile norvegiene ale black metalului progresiv cu Emperor. „Night Spirit Breaks my Soul” și o simfonie de clape care întâlnesc blast beaturi puternice invadează zona de festival. Buldozere de blast beat-uri calcă apăsat peste chitara prezentă la tot pasul și vocea guturală de black metal imperial a lui Ihsahn. Pe „I am the Black Wizards” publicul încremenește pentru o secundă, mie cel puțin, mi-a trecut toată istoria black metalului prin fața ochilor, de la trupele prototip ale anilor ‘80 precum Venom, Bathory, Mercyful Fate sau Celtic Frost, până la părinții fondatori ai genului, ca Mayhem, Darkthrone, Burzum, Immortal, Satyricon și Gorgoroth. Am intrat pe urmă într-o transă colectivă, ca la sfârșit să ne dezlănțuim împreună pe „Ye Intracemperium”. Instrumentele au mers continuu, pe repede înainte, vocea neobosită a lui Ihsahn și o reprezentație scenică demnă de un headliner ARTmania. Nu știu câte trupe noi de black metal remarcabile mai există în 2023, însă Emperor mi-au reamintit de ce m-am îndrăgostit de genul ăsta în primul rând.
Ziua 2
Vulture Industries au debutat cu un hillbilly antrenant, mult groove eclectic și un avant garde metal teatral. Pe „The hound” am auzit multe disonanțe în care chitara pare că dorește să azvârle câinele din Baskerville pe noi. Poate nu chiar o trupă de funeral doom, însă influențele de Shape Of Despair & Skepticism sunt acolo: vocalistul urlă de disperare & îndurerare, iar clapele poartă cortegiul funerar împreună cu restul membrilor. Pe „Saturn Devouring his Young” am închis ochii și intrat total în atmosfera piesei, mai ales în deznodământul acesteia, când solistul jelește armonios, rupându-se de momente heavy și grimasele ciudate. „As the World Burns” s-a prezentat ca un tango susținut de ritmul basului, iar marșul pe tobe și armonizarea chitarelor a ținut publicul în priză pe tot parcursul manifestației. Pe „Deeper”, preferata mea, solistul Bjørnar Nilsen a cântat împreună cu publicul un mic sunet de durere „au-au-au” și a făcut ture de scenă văitându-se de-a lungul ei. Am aplaudat odată cu riff-urile răsunătoare! Și spectacolul a fost încheiat cu „Blood don’t Elicabalus”, un blast beat și o ultimă șansă de a alunga strigoii sau de a-i invoca, iar claviatura a răsunat pentru a anunța că circul e în oraș!
Sârbii de la KoiKoi au foarte ritmați, un metal dezlănțuit pentru tinerii rebeli, ce încorporează psihedelic acid, funk, reggae și indie rock cu specific sârbesc. O trupă a cărei muzică reușește să transcendă barierele lingvistice și punctează bine la capitolul prezență scenică și prestație, cu un art rock ce pompează energie în public.
A urmat îmbarcarea în nava spațială TesseracT, iar după piese ca Natural Disasters, Nocturne, Dystopia, am avut parte de un unreleased track, numit „War of being”. O surpriză în care agresivitatea & loviturile grele de snare drum și-au făcut simțite prezența, ca după aceea să fie învelite în vocea liniștitoare, versurile dureroase și chitarele reconfortante. Neașteptată a fost atât tranziția de la vocea angelică a lui Daniel Tompkins, la scream-urile pe măsură, cât și matematica instrumentelor coordonate de Acle Kahney, Jay Postones, James Monteith și Amos Williams. Pe „Smile”, Tess a umplut scena cu breakdown-uri asumate, voci de pe altă planetă: „I can feel you getting closer/ I can sense you start to smile”. Am fost învăluiți de magia apropierii de un corp neidentificat, mai exact vocea de pe altă planetă a lui Daniel Tompkins, prog de la mama lui de acasă și praf de djent pe alocuri. „The Arrow” a lovit ca un asteroid, o emoționată declarație de dragoste. Transmisiunea s-a mutat pe altă planetă odată cu „Juno” și încă o furtună de asteroizi s-a declanșat. Când ești TesseracT și vii din spațiu timpul se măsoară diferit, chiar dacă setlistul pare insuficient, membrii trupei știu să profite la maximum de slotul alocat.
Porcupine Tree s-au axat pe catalogul discografic mai recent, de pe Closure/ Continuation, însă am auzit și clasicele In absentia, Dead Wing, Fear Of A Blank Planet, The Incident. Toată lumea a știut versurile de pe „Blackest Eyes” și totul a funcționat ca o mașinărie care merge înainte indiferent de ce se poate întâmpla. Pe „Open Car” basul preînregistrat, tobele și riff-urile de chitară, toate au mers în tandem, fără frâne, fără oprire, iar sunetul fin de clape a uns delicat mașinăria. „Dignity” a pus și mai mult suflet în audiență, o baladă tristă care lovește mașinăria și o repară în același timp, un proces pus pe pilot automat în care nu ne mai preocupăm de cine conduce, ci de drum în sine. Am înotat până la autostrada cu 1000 de sunete și posibilități infinite și ajungem la „The sound of Muzak”, ca mai târziu să primim injecția muzicală mult așteptată odată cu „Anesthetize” Only apathy from the pills in me It’s all in me, all in you/ Electricity from the pills in me/ It’s all in me, all in you/ Only MTV, cod philosophy. Doza potrivită am primit-o odată cu un solo demențial, la care mi s-au tăiat picioarele. Iar pentru „Sleep Together”, preferata mea, Steven Wilson a căutat un nou motiv să se așeze în spatele clapelor și al sintetizatorului, vedetele acestei piese, pentru a apăsa butoanele potrivite. Butoane cedate lui Dumnezeu pe „Halo”: God is freedom, God is truth/ God is power and God is proof/ God is fashion, God is fame/ God gives meaning, God gives pain. La final, am prins trenul care ne duce acasă odată cu singura melodie radio friendly, „Trains”.
Ziua trei
Trioul suedez Port Noir a debutat în forță, cu o combinație între sunetele metalice și versurile ritmate de hip-hop. Tobe care pulsează pe beat-uri de rap și breakdown-uri apăsate au umplut scena, dinamism suficient pentru publicul curios care s-a instalat în fața scenei și furnicături pentru mine: au reușit să-mi facă pielea de găină pe „Young Bloods” și „Old Fashion”. Am plâns odată cu vocea lui Love Andersson și versurile sfâșietoare prezente pe „In this Void” și am rămas uimită la combinația interesantă dintre percuție rap & shredded guitar cu influențe black metal, auzită pe Deep Waters. Ciudat, dar funcțional, acest dark pop progresiv a fost deja highlight-ul zilei abia începute.
În ceea ce privește prestația de la scena mică, trupa bucureșteană de stoner metal RoadkillSoda ne-au zguduit bine pentru a ne usca rapid după ploaie. Am auzit numai lucruri bune despre prestațiile lor live și, deși scurt, show-ul de la Artmania s-a ridicat la înălțimea așteptărilor. Am avut parte de un cocktail de instrumente heavy & groovy, o voce raspy cu un growl specific de grunge, însoțite de o prezență dinamică pe scenă și o coborâre în public (probabil au vrut să muște din public și la propriu).
Musonul s-a intensificat odată cu deschiderea spectacolului Haken cu melodia simbol de pe albumul Fauna, Taurus. Am pășit în pădurea tropicală alături de Ross Jennings, Richard Henshall, Raymond Hearne, Charles Griffiths, Conner Green și Peter Jones.
I-am însoțit apoi în teatrul Haken cu „Cockroach King”, moment propice ca publicul să se prindă în hora în care orga și chitara au fost actorii principali. O surpriză plăcută a fost piesa „Invasion”, de care m-am bucurat la maximum: poliritmică, cu un tetris de tobe incredibil și o cadență pe versuri foarte catchy. A urmat mușcătura veninoasă „Lovebite”, o baladă care ne-a intoxicat pe toți: You and I cannibalise/ My heart’s still beating on the outside/ We consummate, decapitate/ I taste the venom of your love bite. Progresivul electric metalizat acompaniat de keyboards atent plasate s-a auzit tare și clar pe „Prosthetic”, unde fiecare mișcare e importantă. Am ajuns apoi la Island in the Clouds, paraphernalia mea și preferată mea de pe Fauna, aici vocalistul Ross a strălucit în prima parte a piesei, pentru ca la final să lase loc colegilor de trupă. Totul a conchis cu „The Architect” de pe albumul Affinity, o altă bucată muzicală epică de pe care singurul element lipsă a fost vocea lui Einar Solberg solistul Leprous. Concluzia e că am asistat la cel mai bine compus setlist și la una dintre cele mai faine trupe de metal progresiv la ora actuală: Haken, UK.
Odată cu Sirenia a venit și nostalgia playlistului plin de trupe precum Nightwish, Within Temptation și Evanescence, din perioada liceului. Piese ca „The Other Side” sau „Path to decay” stăteau pe repeat atunci. Și acum, mulțumită chitaristului și fondatorului trupei, dar și a actualei vocaliste, Emmanuelle Zoldan, care a contribuit de-a lungul timpului la partea de cor a materialelor înregistrate, Sirenia s-a auzit atât de bine încât meritau să cânte pe scena mare. Mi-a plăcut inclusiv coverul piesei „Voyage voyage”, versiunea simfonic gothic metal. Îi mai aștept și cu alte ocazii, cu un setlist mai lung și un subgen al metalului care reușește să trezească amintiri plăcute la fiecare audiție live.
Wardruna au reprezentat încununarea festivalului, cu o poveste cu încărcătură mitologică în care am fost brusc absorbiți. Am descoperit un univers de legendă în care s-au așternut sunete și rune, o simfonie produsă de instrumente cu încărcătură istorică, provenite din diverse perioade, cum ar fi epoca de piatră, epoca bronzului sau antichitatea. Nu am ținut seama melodiilor pentru că am fost fermecată de muzica introspectivă marca Wardruna, dar și pentru că acest spectacol trebuie luat ca un tot unitar. O auroră boreală care se desfășoară pe tot cerul, iar bucăți din pânza colorată nu ar avea același farmec precum întreaga sa întindere.
Așa a luat sfârșit ediția din acest an a ARTmania festival, pusă sub semnul nordic al muzicii și legendelor ce au avut loc în Piața Mare din Sibiu, într-un weekend din august.
Fotografii de Corina Stângă-Grasu
