Când m-am mutat în Oradea, oraşul în care m-am născut, nu cunoşteam pe nimeni. Am rude aici, dar sunt mai mult cunoştinţe la care apelez când am nevoie de ceva. După ce am locuit vreo patru ani în Timişoara, oraşul magic în care se întâmplă ceva în fiecare zi și la orice oră, unde oamenii sunt vii şi coloraţi şi deschişi, m-am trezit în Oradea simţindu-mă ca un impostor.
Iniţial părea că oraşul este cumva ascuns printre oamenii de la suprafaţă. Priveam tramvaiele pline de bătrâni şi tineri şi mă întrebam unde-s oamenii mei. Mergeam în baruri, alunecând cu privirea printre inşi, încercând să găsesc pe cineva, oricine. Ce căutam era o posibilitate cu faţă omenească. Prieteni, mai degrabă. Într-un oraş precum Oradea, ce pare amuţit la prima vedere, o simplă întindere de case, blocuri şi drumuri în lucru – într-un asemenea oraş e mai greu să găseşti locurile care vibrează cu adevărat, locurile unde se întâmplă lucruri. Până la urmă asta îmi doresc de la viaţă: să fac şi să iau parte la. Poate m-am născut în privilegiu, mereu având de ales şi mereu alegând ce voiam eu, fără impedimente sau influenţe exterioare. Cred că dacă am avea timp de gândit — noi, ca generaţii crescute sub marea frică de nu a avea unde şi din ce supravieţui —, am alege experienţe care să ne aducă la viaţă mai des.
În Oradea, pe lângă concertele plătite de primărie la cetate – şi aici zic de Street Food Fest şi alte cele, cunosc vreo două puburi care susţin concerte şi evenimente artistice, inclusiv cu performeri străini. Pe lângă aceste două puburi, mai ştiu o galerie unde, din nou, au loc evenimente artistice, nu doar expoziţii. Deci cunosc deja trei locuri în Oradea unde lucruri se întâmplă, le găseşti şi pe Google Maps: MA hub, Quark Gallery şi Moszkva.
Dar am mers şi mai departe, în căutarea artei în spaţii informale. Prietenii mei din Bucureşti tot spun că sunt punk. Iniţial mi-am zis că doar li se pare, că nu sunt chiar atât de extremistă şi nici în halul ăsta de intensă, dar mi-am dat repede seama că au dreptate. Vreau să găsesc arta în cele mai dubioase şi ascunse locuri şi când e să fiu pe o scenă, cu un public hipnotizat de parapeţii sistemelor guvernamentale, vreau să fac scandal. Şi chiar asta fac! Dacă am avea timp, am alege experienţe care să ne aducă la viaţă mai des.
Cercul de tobe comunitar din Oradea
Am auzit de cercul de tobe de la Patricia Farcaş, co-fondatoarea Drink and Draw, un alt proiect de artă în comunitate. De obicei Drink and Draw are loc de la ora 18:00, iar de la 19:30 începe cercul de tobe africane. Ambele proiecte au loc în Parcul Libertăţii din Oradea, pe malul Crişului Repede. Mi s-a zis „hai şi tu, desenăm, cântăm la tobe, sunt oameni mişto” şi n-am putut refuza.
Am ajuns să-mi petrec fiecare joi în parc. Pe pături, pe saltele de yoga (pentru că da, se face şi yoga) sau chiar pe iarbă, ne strângem să vorbim despre arte, despre experienţele noastre din liceu sau facultate, despre plăcerile de zi cu zi şi aşa, despre viaţă în general. Patrick vine cu slackline şi staffuri pentru jonglerii cu foc, Andrei aduce tobele africane, iar Patricia cu ustensile pentru schiţat şi pictat. Oricine trece pe lângă noi e bine-venit să ni se alăture în diversele activităţi. Copiii sunt în special fascinaţi de tobele africane şi îşi petrec timpul cu Andrei, învăţând să ţină ritmuri, sau pur şi simplu stau, împreună cu părinţii, privindu-ne şi ascultând tobele africane. Faptul că noi ne adunăm acolo, oferind posibilitatea de a participa la diverse activităţi care nu sunt tocmai accesibile (cel puţin nu gratis), invită oameni de toate vârstele să ni se alăture. Şi de aici şi diversitatea pe care o ador atât de mult. Aşa cum poţi să începi cu un ritm la tobe şi să ajungi pe slackline încercând să nu cazi, limbile vorbite se împleticesc într-un cor efervescent şi formează dinamica întregii seri. Cu atât de mulţi artişti prezenţi pe metru pătrat intervine şi întrebarea Denisa Ştefan ce caută acolo? Eu le fac poze şi încerc, la rândul meu, fiecare activitate. Asta e magia artei în comunitate: posibilitatea. Dacă te saturi de desenat, poţi vorbi cu cineva despre arte plastice. Dacă vrei să jonglezi, ai staff pregătit. Dacă vrei să faci muzică, intri în cercul lui Andrei şi baţi, baţi, baţi în tobe!
După ce am fost de câteva ori la eveniment, i-am pus lui Andrei Cozma câteva întrebări despre proiect şi mi-a zis inclusiv cum i-a venit ideea de a susţine acest eveniment săptămânal: „Cred că ideea unui cerc de tobe comunitar mi-a rămas în minte de pe vremea când eram la master în Cluj și am nimerit la unul din primele cercuri de tobe organizate de Cercul Întreg. În timp, fiind preocupat de găsirea unei modalități de a deschide omul de rând către arte, am ajuns să cochetez cu ideea de arte comunitare și am realizat că tobele africane sunt instrumentele ideale pentru un începător.”
M-am bucurat mult să aud că încearcă să aducă arta cât mai aproape de oameni, pentru că, într-un fel, asta încerc să fac şi eu. Cu toate că lecturile la care iau parte de obicei sunt cu un public targetat, scopul meu este de a crea o realitate trăibilă, confortabilă, măcar pentru o secundă. Andrei mi-a mai zis că şi-a dorit „un spațiu de socializare informal, nelimitat de bariere culturale, sociale sau de vârstă, în care oamenii se adună pentru a se exprima liber prin diferite forme de artă. În esență, am urmărit să găsesc oameni cu valori similare împreună cu care să pot dezvolta această mișcare socială și, mai important, am sperat să deschid minunata lume a muzicii către cât mai mulți oameni.” Şi chiar reuşeşte. Săptămânal se strâng oameni în parc, unii privesc, alţii încearcă activităţile puse la dispoziţie.
Arta şi comunitatea sunt două concepte care, din experienţă proprie, merg foarte bine împreună. Dacă ai drum spre Oradea şi e joi, te aşteptăm în Parcul Libertăţii de la ora 19:30 pentru cercul de tobe. Sper ca acest demers să se răspândească şi în alte oraşe, pentru că avem nevoie de rezistenţă şi de acceptare, de comunitate şi implicare. Arta este peste tot, trebuie doar să alegi să faci parte din ea. Pe final, că tot vorbim despre artă, mai vreau doar să adaug că terapia prin artă este şi ea posibilă. Dar până acolo mai e. Momentan zic să ne bucurăm de posibilităţile pe care le avem şi, cu timpul, ne vom regăsi în cât mai multe oraşe din ţară.