„Cele 81 de locuinţe sînt înşiruite una după alta:
e extravaganţa arhitectului.
Asta înseamnă că,
pentru a merge la următoarele,
treci prin cele precedente”.
În Cartea caselor (Humanitas Fiction, trad.: Mihai Banciu), roman finalist la premiile Strega și Campiello, pe lista celor mai bune 10 cărți în Corriere della Sera, Andrea Bajani construiește biografia lui Io (adică „eu”, ca-n romanul „Pizdeț” de Alexandru Vakulovski) sărind de la casă la casă, dintr-un an în altul (nici celelalte personaje nu au nume, ci doar cine sînt în relaţie cu Io sau conform gradelor de rudenie: Bunica, Mama, Tata, Sora, Rudele, Bunicul, Soţia, Fiica, Femeia cu verighetă, Fata Virgină…). Bucăţile de realitate sînt ţăndări, de parcă viaţa-glob de cristal s-a spart şi s-au amestecat toate cioburile. După casa din 1976 urmează alea din 1998, 2009, 1978, 2010, 1983, 1968, 1991, 2008 şi tot aşa, pe sărite. De la prima lui locuinţă adevărată, placenta mamei (iar această „primă casă” a lui Io nu e şi primul text al cărţii), pînă la Casa lui pentrutotdeauna, „inelul de nuntă”, care-i precum cochilia pentru ţestoasa lui din copilărie, datorită căreia scriitorul italian îşi duce povestea în viitor, broasca trăind şi-n 2048, obişnuindu-se şi cu dispariţia lui Io, pentru specia ei dispariţiile fiind ceva normal („încă din Mezozoic ea asistă la practicarea aroganţei de către fiinţele vii. Pînă şi cei mai orgolioşi au dispărut”). Foarte multe case concrete, în care a locuit sau a lucrat Io sau Soţia înainte să-i fie soţie, dar şi unele abstracte, cum e Casa lui pentrutotdeauna sau Casa amintirilor care scapă, în care Io şi-a îngropat Sora.
Cartea lui Andrea Bajani îşi provoacă şi cititorii să-şi amintească de casele în care au locuit şi, într-adevăr, casa copilăriei e cea mai importantă, cu cele mai multe şi mai de neuitat amintiri. Cu această casă îşi începe Bajani romanul, Casa de la Subsol (1976) fiind casa în care a copilărit Io. Casa e sub nivelul străzii şi ca să ajungi la apartament trebuie să cobori, „umezeala a răspîndit peste tot un miros de pivniță”, aerul e umed, întunericul e normalitate. În curtea interioară e o țestoasă, care-și scoate capul doar de față cu Bunica și Io (cu care se joacă), care-i imită purtarea („Atunci cînd cei doi se află faţă-n faţă pe pardoseală, Io rîde întotdeauna zgomotos. După care îşi apropie picioruşul gol de botul broaştei ţestoase şi îi atinge capul cu degetul mare. Degetul mare al lui Io şi capul Ţestoasei au aceeaşi formă, şi de aceea Io este convins că propriul cap se află în picior. În imaginea primilor săi ani de viaţă, Io este aşadar o broască ţestoasă cu două capete. Io şi Ţestoasa se salută prin intermediul picioarelor copilului. Casa de la subsol e situată pe una dintre cele şapte coline ale Romei”).
Cînd a mai crescut puţin, lui Io i s-a dat un pat în aceeaşi cameră cu Bunica şi Sora, care urla noapte de noapte; era o frică teribilă acolo şi Io ştia că-l visează pe Tată („Ţipetele Surorii sînt întotdeauna precedate de nişte gemete ce par gata să izbucnească şi să se transforme în plîns. Însă nu izbucnesc niciodată – devin mai degrabă o gîfîială – pînă cînd nu soseşte urletul. Dacă Io interceptează geamătul, îşi pune perna pe cap, iar apoi, cînd izbucneşte, ţipătul rămîne în fundal. Urletul e sfîşietor, în fiecare noapte pare mai puternic decît în cea dinainte. Trece dincolo de fereastră, dincolo de răzorul de flori al complexului rezidenţial, ajunge să se lovească de munte, după care se întoarce, atenuat, în cameră. Sora scoate un urlet de groază, ca un animal dus la tăiere. Io ştie că Sora îl visează în fiecare noapte pe Tată. Şi Io îl visează în fiecare noapte pe Tată, dar nu zice nimic”)…
Casele se schimbă în funcție de cei care le locuiesc. Aceeași Casă de la Subsol în 2013 pare cu totul altă casă, locuită de un cuplu care nu foloseşte deloc curtea interioară. Vedem asta prin ochii aceleiași țestoase, în ’76 prietenă cu Io, iar în 2013 absolut singură, fiindcă cei doi nu comunică cu ea. Casele exprimă relația pe care o are Io cu stăpînii casei. De exemplu, prin Casa rudelor vedem în ce relație sînt părinții săi cu neamurile Mamei. Tatăl nu-i suportă, îi permite doar foarte rar să-i sune (și nu de acasă, lipsa telefonului în casă fiind un fel de zid pe care-l ridică Tatăl împotriva rudelor Mamei) și-i vizitează extrem de rar, pentru că-l enervează. Obiectele din case vorbesc, se exprimă, transmit. Femeia cu verighetă din Casa adulterului comunică cu Io (amantul de 18 ani) prin… jaluzelele de la fereastra dinspre stradă, fiecare poziție însemnînd ceva, de te și miri că un adolescent/bărbat poate să țină minte atîtea semne. Pantofii de la intrarea în Casă a saltelei, mulți, lăsați la întîmplare, cu șireturi „legate o dată pentru totdeauna”, murdari, ne spun să „este o casă pentru studenți”, băieți. Radiatorul din Casa cu radiator nu permite să se închidă ușile, deși tînărul Io stă în chirie cu stăpînul apartamentului. Totuși nu face nimic, pentru că doar astfel poate avea și el puțină căldură (cît despre intimitate…). Iar cînd totul amuţeşte, există vocea apartamentului, „este un dialog între specii, între dulapuri, noptiere şi mese de bucătărie, între molii, tremurul electric al frigiderului şi trosnetele de reglare prin care lemnul spune că, şi fără rădăcini, nu e cu siguranţă mai puţin viu. Este un dialog discret, ce nu pretinde urechi omeneşti – cîteodată Io îşi înalţă capul şi totul brusc tace”…
Cartea ascunde-n sertarele sale şi fragmente poetice extraordinare, cum e întreg capitolul 37 de la pagina 124, din care citez doar o bucățică: „Sora îl vede pe Tată în vis, / scoate un urlet de / animal mînat la tăiere. / Din afara visului soseşte / vocea Tatălui, / care pronunţă numele ei / ca să o liniştească. / Io îşi pune perna pe cap / ca să nu audă / toate astea”.
Cartea caselor de Andrea Bajani e despre cum biografia omului poate fi influențată decisiv de „casele” în care locuiește acesta pe parcursul vieţii, fie case reale, apartamente, fie spirituale, simbolice, abstracte sau imaginare. Un roman ca o antologie de poezie, care te aruncă dintr-o casă în alta, fără nici un respect pentru cronologie, dintr-o stare în alta, fără pic de milă pentru cititor, un roman care te face să călătorești citind, din Roma la Torino, din subsol la castel, iar „călătoriile scurtează viața, pe cînd lecturile despre ele o fac, practic, fără sfîrșit”, cum zice Victor Erofeev în Cinci fluvii ale vieții. Un roman recomandat – chiar și pe coperta a IV-a – de Mircea Cărtărescu, pentru care „Cartea caselor” e „una dintre cele mai artistice, mai limpezi și mai memorabile cărți pe care le-am citit în ultima vreme”. Lectură plăcută și utilă!
Andrea Bajani, Cartea caselor, Humanitas Fiction, 2022, trad.: Mihai Banciu
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #8, ediția de vară 2023.
