„Ceea ce durea era viața,
nu moartea.”
„Camera de studiu”, romanul de debut al lui Martin Kumamoto (Tracus Arte, 2024), are moto din Henry Miller și începe ca-n Henry Miller, cu un act sexual în urma căruia fata are un orgasm multiplu, iar băiatul – unul lingvistic, analizat amănunțit, pe mai multe paliere științifice, în mai multe limbi. Acțiunea are loc într-un love hotel din Japonia în care lingvistul nostru experimentează perversiunile BDSM cu Sakura, în timp ce soțul ei, Taiichiro, „se masturba pe canapea delectîndu-se văzînd cum soția sa se simțea bine”. Un început care nu are cum să nu te intrige, să nu-ți trezească interesul. Analizele lingvistice sînt delicioase așa, împletite cu acțiunea care le-a provocat („- Iku iku iku! țipă Sakura și corpul ei intră în convulsiile care însoțeau orgasmul și cu care începusem să mă obișnuiesc. / Lingvistul din mine nu-și putu opri o înșiruire de considerații aproape filosofice. Iku iku iku! s-ar fi tradus în engleză I’m coming, I’m coming, I’m coming! Sau în română cu Vin, vin, vin! Problema era că iku în japoneză însemna a merge, a se duce, iar nu a veni. Era o treabă serioasă aici legată de diferența de conceptualizare a spațiului și direcției în limba japoneză față de limbile europene. Japonezii „mergeau”, iar eu „veneam”. Wittgenstein, Saussure, Jakobson și alte nume de la cursurile de lingvistică pe care le uitasem între timp lătrau ca niște cățele în călduri. Varianta englezească o auzisem de mai multe ori în filmele porno cu care mă mai delectam în după-amiezi de singurătate. Dar niciuna dintre fostele mele iubite românce și nici eu nu spusesem vreodată în timpul actului că „vin”. Unde să vin? Era a treia oară cînd veneam în hotelul Benkyo heya – „Camera de studiu”. Benkyo devenise și safety word-ul nostru în timpul perversiunilor SM pe care le experimentam. Benkyo însemna „studiu” în japoneză, și noi studiam pe îndelete”).
Personajul principal, Martin, e un antisocial și un răzvrătit care încearcă să se concentreze pentru a scrie, pentru el scrisul fiind terapeutic („Încercam să scriu o carte despre Japonia, relație la distanță și moarte, o carte despre abuz, SM, depresie și sinucidere. La naiba, erau prea multe teme”). A plecat din România în Japonia „cu gîndul să mă duc la capătul lumii”. Tocmai și-a terminat de scris teza de doctorat cînd a început pandemia de Covid, ceea ce a trăit și scriitorul, care, la fel ca protagonistul romanului său, are două mari pasiuni – caligrafia japoneză tradițională și sportul (personajul – judo-ul, scriitorul – aikido-ul). Maria îi e amanta pe care el o transformă, mai ales în mintea sa, în iubită, în sufletul său pereche. Vorbesc la telefon, se confesează, nu au nici un fel de secrete unul față de celălalt, de exemplu, el o întreabă dacă are pe cineva și dacă s-a culcat cu ăla, iar ea îi spune senin că da și el suferă, iar a doua zi ea îi zice că nu ar fi fost cinstit să nu-i spună, iar el se simte ca „un bădăran gelos care nu era în stare să-i aprecieze sinceritatea”. Martin și Maria au făcut sex prima dată cînd ea avea 18 ani, iar el era însurat. S-a îndrăgostit de Maria, iar ea „îl confundă cu carnea”, ceea ce pe el l-a durut foarte tare. Cînd Maria îi spune că „trebuie să terminăm relația asta, Martin”, Martin intră într-o depresie cumplită („voiam doar să mor”). E diagnosticat cu ADHD (pp. 47, 47-48), merge la psihoterapeut. Ca terapie, învață caligrafia japoneză tradițională, practică judo-ul și experimentează BDSM cu Sakura și Momoka (pe rînd) – toate duse la cel mai înalt nivel, se pare. Lucrează la școală, îi învață engleza pe japonezi, poartă dialoguri imaginare (pp. 38-9). Delicioase sînt și pasajele despre sistemul japonez de educație (pp. 45-46, 117), dar și cele despre obiceiurile japonezilor, comparativ cu cele ale europenilor/românilor. Japonezii au momente și gesturi ciudate pentru români & europeni, de exemplu, mănîncă macaroane zgomotos, sorbind plescăit, că așa își exprimă ei plăcerea, sau își curăță nasul și gura de se cutremură blocul și cu el și pămîntul (poate d’aia au atîtea cutremure:)). Asta mi-a amintit de diferența dintre studenții basarabeni și cei români – eram prof la universitatea Ion Creangă din Chișinău și studentele ro veneau îmbrăcate lejer la ore – „în pijamale”, glumeau basarabenii, apoi – studentele ro își suflau mucii la ore, cu zgomotul cu care probabil că japonezii mănîncă macaroane, asta era culmea indecenței pentru studenții basarabeni, iar româncele nu aveau nici o jenă – își suflau nasu’ oricînd și oriunde, la cea mai mare intensitate și cu cea mai naturală inocență… Altă linie de subiect e despre perioada românească, dinainte de a-și lua lumea-n cap și a veni în Japonia. O temă importantă e educația în familie, de unde vine și ura pe care o mai are pentru tat-so (și, mai nou, și Maria îi dădea tot mai multe motive pentru asta). Firește că n-o să vă povestesc ce se întîmplă cu personajul, avem și un roman de acțiune și nu vreau să vă diminuez din plăcerea lecturii.
„Camera de studiu” de Martin Kumamoto este un roman interesant despre experiența inedită a unui tînăr român în Japonia, care trece și prin pandemia de Covid, dar și printr-o poveste de dragoste sfîșietoare, în timp ce predă engleza copiilor japonezi și experimentează perversiunile BDSM cu tinere japoneze. Un roman existențial, erotic, psihologic, de dragoste, despre singurătate, pasiune, trădare, depresie, suferință. Manuscrisul romanului „Camera de studiu” e cîștigătorul concursului național de debut „Rețeaua Literară” din 2024, ocazie cu care a fost publicat la editura bucureșteană Tracus Arte.
Martin Kumamoto, „Camera de studiu”, Tracus Arte, 2024
Fotografii de Mihail Vakulovski.
