Noul volum de la Anansi. World Fiction (Pandora M/Trei) al scriitoarei franceze Annie Ernaux, „Tînărul. Fotojurnal” (2023, trad.: Mădălina Ghiu), cuprinde o nuvelă și un fotojurnal (fragmente de jurnal – pe sărite – susținut(e) de fotografii din colecția personală).
„Tînărul” începe foarte direct și abrupt, în stilul Anniei Ernaux, de fapt: după o cină cu un student insistent, care-i tot scrie de vreun an de zile protagonistei cu mult mai în vîrstă, de 54 de ani, aceasta îl invită la un pahar de vin la ea acasă, unde au petrecut o noapte „destul de stîngace”, dar măcar s-au iubit pe The Doors („Deseori făceam dragoste ca să fiu constrânsă să scriu. Voiam să găsesc în oboseala, în starea de abandon și singurătate care urmau motive să nu mai aștept nimic de la viață. Speram ca sfîrșitul celei mai violente așteptări care există, aceea de a juisa, să îmi dea certitudinea că nu există plăcere mai mare decît cea de a scrie o carte. Poate că această dorință de a declanșa scrierea cărții – la care ezitam să mă angajez din cauza amplorii ei – mă împinsese să-l iau pe A. la mine acasă să bem un pahar după o cină la un restaurant, unde, din timiditate, rămăsese aproape mut. Era cu aproape treizeci de ani mai tînăr decît mine”).
Oricum, pentru ea iubirea carnală e doar un stimulent creativ, „un fel de creație continuă”, ceea ce-l fascinează pe tînăr („Nici ea, nici el, prinși în rutina conviețuirii timpurii și în grijile examenelor, nu-și imaginaseră niciodată că a face dragoste ar putea însemna și altceva decît satisfacerea mai mult sau mai puțin pe fugă a unei dorințe. Că ar putea fi un fel de creație continuă. Fervoarea de care a dat dovadă în fața acestei noutăți m-a legat din ce în ce mai mult de el. Treptat, aventura devenise o poveste pe care doream s-o ducem pînă la capăt, fără să știm cu adevărat ce înseamnă asta”).
De altfel, își înseamnă și în „Fotojurnal” că „scrisul nu este pentru mine un substitut al iubirii, ci ceva mult mai mult decît iubire sau viață”. De aici încolo avem ilustrată o poveste de dragoste între o femeie mai în vîrstă și un tinerel, scandaloasă și foarte ciudată pentru societate, deși exact aceeași poveste de dragoste dintre un bărbat în vîrstă și o fată foarte tînără (ca-n „Viața amoroasă” de Zeruya Shalev, de exemplu) n-ar și uimit aproape pe nimeni. Annie Ernaux, care, vedem din partea a doua, „Fotojurnal”, citise cu maximă încîntare și din fragedă tinerețe „Al doilea sex” de Simone de Beauvoir, considerată Biblia feminismului, nu putea să nu fie revoltată de o astfel de situație nedreaptă și revoltătoare, din punctul ei de vedere („A. remarcase că sîntem mai puțin acceptabili decît un cuplu homosexual. (…) Mi se părea că sînt din nou aceeași fată scandaloasă”). O proză scurtă, dar complexă, cît un roman, ceea ce-mi amintește, ca experiență de lectură, de „Elogiu mamei vitrege” de Mario Vargas Llosa.
„Nimic nu redă permanența sinelui mai mult ca jurnalul”, spune Annie Ernaux în partea a doua a cărții. Poate doar fotojurnalul, cum e chiar această parte a II-a, chiar dacă Annie Ernaux nu pune prea mult preț pe fotografii, cel puțin în comparație cu scrisul („Am privit fotografiile și nu am aflat nimic, le regăsesc prin memorie și prin scris, fotografiile spun cum arătam, nu ce gîndeam, ce simțeam, spun ce eram pentru alții, nimic mai mult”). În fine, așa cum sexul pentru deținătoarea Premiului Nobel pentru Literatură e un act creativ, (foto)jurnalul ține loc de autobiografie, „o modalitate de deschidere a unui spațiu autobiografic diferit”.
Și în acest volum Annie Ernaux e irezistibilă, unică și inconfundabilă, iar traducerea Mădălinei Ghiu e minunată. Lectură plăcută și utilă, prieteni!
Annie Ernaux, „Tînărul. Fotojurnal”, Anansi. World Fiction, 2023 (trad.: Mădălina Ghiu)
Fotografii de Mihail Vakulovski
