Dacă acţiunea romanului Supunere de Michel Houellebecq (publicat în 2015) are loc în 2022, naraţiunea avînd ca punct de sprijin istoric alegerile prezidenţiale din Franţa, noul roman al lui Houellebecq, Anihilare (2022), se petrece în toiul alegerilor prezidențiale din Franța anului 2027. Dar de data asta social-politicul e mai puțin important, e chiar pe planul trei, după linia de subiect de thriller, despre teroriștii informatici și cei care se luptă cu ei, angajații DGSI (Direcţia Generală a Securităţii Interne), în frunte cu Bastien Doutremont și Martin-Renaud. Iar linia de subiect principală e despre viața de familie la maturitate, despre relaţia soţilor pe la 50 de ani. Personajul principal, Paul, funcționar înalt la Ministerul de Finanțe („Se afla în situaţia ciudată în care muncea stăruitor şi chiar cu oarecare dăruire pentru menţinerea unui sistem social pe care-l ştia iremediabil condamnat, şi asta, probabil, pentru vreme îndelungată”), confidentul ministrului, are 50 de ani cînd tatăl său face un infarct și paralizează, ceea ce-i adună în casa părintească pe el și pe ceilalți doi frați ai lui, Cecile și Aurelien. Și aici vedem cîtă dreptate are Tolstoi în „Anna Karenina”, romanul cu unul din cele mai reușite începuturi: „Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei”. Dar și Michel Houellebecq e un maestru al începuturilor de roman; „În anumite zile de luni de la sfîrșitul lui noiembrie sau de la începutul lui decembrie, mai ales cînd ești celibatar, ai senzația că te afli pe culoarul morții. Vacanța de vară a fost demult dată uitării, Anul Nou e încă departe; vecinătatea neantului e neobișnuită”, așa începe Anihilare. Paul nu se mai înțelege deloc cu soția sa, Prudence („Trăia cu Prudence ca pe o insulă pustie în mijlocul nimicului”), locuiesc de multă vreme în camere diferite și pînă și rafturile frigiderului le sunt împărțite („Deocamdată lui Paul îi era foame. Avea să se ducă acasă, era singurul lucru care-i rămînea de făcut, și-a spus el înainte să își aducă aminte că n-avea nimic de mîncare în apartament, că rafturile frigiderului care-i erau alocate vor fi dezolant de goale și că însuși cuvîntul „acasă” exprima un optimism deșănțat. Fără doar și poate, împărțirea frigiderului simboliza cel mai bine destrămarea cuplului lor”). Prietenul său de acelaşi leat, Bruno, ministrul economiei, nu e chiar divorțat, dar se mută în apartamentul de la minister și nu se mai duce deloc pe-acasă. Sora sa, frumoasa & credincioasa Cecile, are o relație foarte ciudată cu soțul ei, șomer („şomajul era un fapt răspîndit, firesc, instalat de generaţii întregi, acceptat, într-un anume sens, ca un destin”) cu Dacia, mașina pentru francezii săraci, cum zice Paul („mașina lui Dacia Duster era în stare bună, dar nu era decît o Dacia Duster”). Cît despre Aurelien, fratele lor mai mic, putem spune că e în cea mai toxică relație posibilă („Fireşte, Aurelien nu-şi dăduse seama imediat că se căsătorise cu o lepădătură, başca o lepădătură lipsită de scrupule, e un lucru pe care nu-l realizezi pe dată, e nevoie de cel puţin trei luni să pricepi că viaţa ta va deveni un infern şi că nu e vorba despre un simplu infern”). Soția sa e o ziaristă parșivă şi avară, o viperă care îi face viața un coșmar, răspîndind tot felul de zvonuri compromiţătoare şi umilitoare despre el, de exemplu, c-ar fi steril (şi nu e), de aceea a făcut o inseminare artificială și „i-a născut” un copil de culoare, ca să se ştie clar că nu e al lui. În fine, Aurelien pînă la urmă se sinucide. Cel mai bine o duce în acest sens tatăl lor, care are o iubită tînără care are grijă exemplară de el, chiar şi după ce acesta ajunge o legumă, cum (ar) zice soţia lui Aurelien. În comparație cu Bruno, Paul încearcă să-și refacă, cît de cît, relația cu soția sa, dar înainte de asta își zice să-și reamintească cum e cu sexul, să se ducă o dată la prostituate. Îi răspunde doar una, care-i zice că e „mare sugară” și Paul se convinge că așa e, iar după aceea, cînd îi vede faţa, are surpriza să constate că meseriașa e chiar nepoată-sa, fiica credincioasei Cecile… Căutînd prin dosarele lui taică-so, fost mare şef de securitate, Paul găseşte desenele sataniste şi în amănunt detaliile folosite de atentatorii informatici (care au trecut imediat de la pixeli la sînge), inclusiv locurile distruse şi care… vor fi atacate şi devastate. După un control de rutină la stomatolog, Paul află că are cancer şi de aici încolo doar lectura („se simţea plin de o caldă recunoştinţă faţă de Arthur Conan Doyle, care-i îngăduise preţ de vreo zece zile să uite complet de perfuzie, de cancer şi de tot restul. Cele cincisprezece volume ale integralei Agatha Christie, pe care tocmai le cumpărase, o să acopere din plin toată radio şi chimioterapia”) şi iubirea îi mai fac viaţa plăcută, fiindcă – da, relaţia cu Prudence îşi revine miraculos.
E foarte fain că deși se termină dramatic, de fapt avem un roman luminos, care se încheie… cu bine; ultima conversaţie din carte, între Prudence şi Paul, deşi foarte tristă, e deosebit de sinceră, liniştitoare şi făţişă, împăciuitoare, înţeleaptă, ca între cei mai buni prieteni. La începutul poveștii ăştia doi se ceartă și pentru rafturile din frigider, iar la sfîrșit sînt cei mai buni prieteni &, da, iubiți („Situaţia era mai puţin limpede pe plan sexual. Era foarte slăbit, deplasările lui prin apartament se limitau treptat la spaţiul dintre pat şi fotoliu, precum în cîntecul lui Jacques Brel, dar nu ajunsese încă în ultimul stadiu, „între pat şi pat”. Reuşea să se ridice, dar nu putea să meargă decît cîţiva metri, după care picioarele îi cedau fără să vrea şi trebuia să se aşeze; simpla întoarcere la pat îi cerea un efort uriaş. În aceste condiţii, nu prea era posibil să facă dragoste. Cu toate astea, i se scula aproape normal, aparent mădularul nu ţinea deloc seamă de starea lui de sănătate, îşi cerea drepturile şi părea să ducă o viaţă complet independentă de restul corpului. La drept vorbind, şi creierul său se afla în aceeaşi situaţie: nu întîmpina probleme la citit, înţelegea uşor aluziile şi vorbele de duh ale autorului, aprecia efectele stilistice…”).
Un roman existenţial profund, dureros şi tandru în acelaşi timp, sumbru şi emoţionant, dur şi delicat, cinic şi sensibil, despre dragoste, ură şi prietenie în cuplu, despre viaţă şi moarte şi despre cum omul poate fi între viaţă şi moarte în mai multe feluri, conştient precum Paul sau inconştient precum tatăl său. O carte foarte bună a unui scriitor excepţional, pe care v-o recomand, fireşte. Lectură plăcută şi utilă!
Michel Houellebecq, Anihilare, Humanitas Fiction, 2022 (traducere din franceză de Daniel Nicolescu)
