Aveam 15 ani, eram proaspăt cuplată cu băiatul cu care am fost vreo 13 și mă semnam cu numele lui de familie pentru că mi se părea un exercițiu util pentru un viitor pe care n-am ajuns să-l trăiesc. Acum sunt recunoscătoare pentru ce sunt și mă bucur că mi-am clarificat mie că nu pot purta alt nume decât cel ales dintre cele posibile: am renunțat la un prenume, am fugit de niște posibile căsătorii cu oamenii care voiau să mă ștampileze cu alt nume, sunt ceea ce prezint lumii drept Anca Zaharia. Dar mă întreb uneori: dacă apare vreun balaur călare pe Făt-Frumos și-mi propun o uniune în fața stării civile, care mi-ar fi de fapt limitele? Ce aș alege? Cum și pentru cine aș renunța la identitatea mea? De fapt, numele meu îmi definește identitatea? Pentru că nu am cum să-mi răspund, caut variante la oamenii pe care-i urmăresc și-i admir, așa că am adunat în această anchetă o serie de femei (deopotrivă necăsătorite, căsătorite și divorțate) pe a căror părere știu că-mi pot construi o teorie — la fel de complexă ca problema, până la urmă. (Anca Zaharia)
Cristina Boncea, scriitoare:
Numele viitorului meu soț este mai important decât numele fostului meu tată. Numele meu de familie de acum nu reprezintă decât un lucru pe care nu l-am ales, care nu îmi produce vreo plăcere. L-aș schimba oare, dacă s-ar pune problema?
Mereu am considerat că familia pe care o alegi este mai importantă decât familia care ți-a fost dată. În cazul meu, mi-aș păstra numele de familie doar pentru că am făcut să însemne ceva pentru alții. E un nume „de scenă”. E pe coperta câtorva cărți. În raport cu identitatea mea personală, aș prefera să nu am niciun nume, niciodată. La fel cum nu aparțin familiei din care m-am născut, nu voi aparține nici soțului pe care l-am ales — și cu atât mai puțin familiei sale.
În cel mai bun caz, schimbarea numelui meu de familie mi-ar reprezenta voința. Ar fi un „așa am vrut eu”, ceea ce e mai mult decât înseamnă să port numele unui tată.
Oana Cătălina Ninu, working class mom, manager & writer:
Nu am renunțat la numele meu după căsătorie și a fost o decizie asumată și îmbrățișată pozitiv de soțul meu. Primul motiv a fost faptul că îmi place foarte mult, este un nume unic în țară, cu rădăcini latine (înainte să se „românizeze” în Ninulescu, strămoșii mei purtau numele „Ninu”, care venea din italianul „Nino”). Al doilea motiv a fost cel literar – schimbarea numelui echivala cu o distanțare radicală de pseudonimul meu Oana Cătălina Ninu. Al treilea motiv a fost unul pragmatic – toate actele casei, utilitățile și cardurile erau, la vremea respectivă, pe numele meu, iar schimbarea acestuia ar fi însemnat multe drumuri și timp pierdut pentru a actualiza peste tot noul nume.
Singurul contra-argument valabil din punctul meu de vedere a fost diferența de nume de familie a copiilor mei. Dar am mers pe ideea că, dacă mă va deranja vreodată acest lucru, voi putea oricând să preiau numele soțului. Deocamdată nu a fost cazul.
Gabriela Feceoru, poetă:
„A lui Ionescu”, „a lui Popescu”, sau „Offred” (îi aparține lui Fred, este a lui Fred) ca în Povestea slujitoarei. Eu nu m-am căsătorit niciodată, dar între timp am avut șansa să-mi consolidez propria identitate, nu am nevoie să îmi schimb identitatea. Dacă aș simți nevoia, am un pseudonim pe care îl pot folosi oricând. Dacă vreodată cineva mi-ar condiționa identitatea, atunci căsătoria nu ar avea loc. Contractul de căsătorie, așa cum l-a perceput și Mill, ar trebui să fie egalitarist și democratic, sau n-ar trebui să fie deloc. Codul Civil vine cu o veste bună pentru femei, ele pot astăzi să-și păstreze numele dinainte și în timpul căsătoriei. Înțelegem astăzi căsătoria ca pe o alianță civilă între doi indivizi distincți cu identități consolidate. Semnându-mă azi cu un nume pe care l-aș prelua prin căsătorie ar însemna să recunosc suveranitatea bărbatului cu al cărui nume mă semnez, așa cum Ucraina semnându-se Rusia ar însemna să fie Rusia. Ucraina luptă pentru autonomie, asta fac și eu.
Marcela Motoc Aguessy, actriță – indiferent de perspectiva asupra sfârșitului lumii:
Așa cum nu mi-am pus problema de ce mănânc carne de pui și nu de câine, nu mi-am pus nici problema schimbării numelui. Până nu m-am măritat. Atunci mi-am dat seama că datina îmi schimba semnătura și m-am întrebat, scurt, dacă sunt ok cu asta. Fără prea multă filosofie, că iubeam și omul și numele pe care urma, conform tradiției, să îl port. Mi-am răspuns la fel de repede că da, sunt ok cu asta, urma să trăiesc în Franța și Aguessy e un nume superb, nici nu mai sunt la școală să mă tem că sunt prima strigată la tablă, tot roz-bun-bine. Paranteză: abia atunci am început să mă întreb și de ce nu mâncam carne de câine si mi s-a făcut pielea de găină, am renunțat aproape de tot la proteina animală și numele mi l-am purtat și mai cu mândrie – fără legătură. Închis paranteza.
Așa. La divorț, 11 ani mai târziu — hai că n-a fost rău, a durat! — am ajuns iar la problema numelui. Nu mi-am pus-o eu, nici de data asta, ci autoritățile. M-am uitat la soon to be fostul soț și i-am zis că mi se pare firesc să-l păstrez că mă simt deja acasă și în largul meu purtându-l și el a zis Da. Da, știu că da-ul se spune de obicei la începutul poveștii, atunci l-am spus eu, acum l-a spus el.
Buuun. Doar că: sunt actriță. Și mi-am amintit că atunci când s-a pus problema numelui de scenă, discutam noi la facultate la un moment dat chestia asta, mi s-a părut absolut firesc să-l fac mândru pe tata și să mă lansez ca Marcela Motoc, să știe tot neamu’ că-s de-a lor și să se fălească. Acum, reîntorcând-mă la meserie (ăia 11 ani de căsnicie am cam șomat, am umblat prin lume cu soțul francez și nu m-am întâlnit decât ocazional cu scena, așa, cât să nu uite neamu’ lu’ tata că tot actriță sunt) mi-am zis că trebuie să o iau de unde am lăsat-o, că mă știe publicul de Motoc, nu pot să apar acuma Aguessy, ca-mi pierd fanii. Și am optat pentru a păstra înapoi Motoc-ul. Nu m-am simțit deposedată de identitate nici într-un caz, nici în altul.
Acum am altă dilemă. Tot legată de nume. Îmi place în continuare mai mult cum sună Marcela Aguessy. Fanii oricum nu știu că mă cheamă Motoc cu t nu cu ț și e prea târziu să mă mai sucesc.
Dacă mă mărit trebuie neapărat să îl cheme Moțoc, ca să știm o treabă și nici nu mai schimb numele, că oricum pentru toată lumea e mai logic cu ț.
Anda Docea, scriitoare și jurnalistă la Dilema veche:
Prima adresă de mail mi-a făcut-o un fost coleg de liceu acum 25 de ani. Încă de atunci, ea avea forma prenume_nume. Aceeași construcție am păstrat-o pentru toate conturile, blogurile, rețelele sociale, articolele și reportajele făcute vreodată. Am crescut cu exemplul anulării totale a părții feminine dintr-o căsnicie așa că, până pe la 30 de ani, mi-am dorit să mă mărit, iar altcineva să- mi preia toate problemele. Să iau de la el numele, casa, părerile și stilul de viață. Odată cu schimbarea de statut (și de nume) credeam eu că vine și respectul celor din jur.
Nu m-am căsătorit și am, de multă vreme deja, propriile opinii legate de orice aspect. În meseria pe care o fac de peste 20 de ani, numele meu e cartea mea de vizită. Nu voi semna vreodată altfel, indiferent ce ar spune starea civilă. Romantismul, care mă făcea să râvnesc la a mă lega de cineva cu nume cu tot, a apus de mult.
Ramona Boldizsar, scriitoare:
Nu a fost foarte dificil pentru mine să renunț la numele meu de familie pentru că nu aveam o relație identitară foarte strânsă cu el (o poveste mai lungă despre cât de dificil mi-a fost să mă „auto-narez”, dar și pentru că a fost în întregime decizia mea și atunci mi s-a părut ușor. Am ales să-l schimb pentru că îmi doream să am același nume cu copilul meu — mi se părea mult prea complicat să-i dau două nume de familie și altfel absolut bizar să nu purtăm același nume când a petrecut nouă luni de zile în corpul meu, devenind o ființă întreagă și pregătită pentru viața din afară doar pentru că eram și eu acolo. Ruperea ar fi fost prea mare pentru mine și întotdeauna mi s-a părut absurdă ideea de a nu oferi numele mamei copilului. Mărturisesc și că din punct de vedere birocratic, viața noastră de părinți e mult mai ușoară când purtăm același nume. Mi-am găsit o anumită dinamică și identitate în acest Boldizsar pe care l-am făcut să-mi aparțină în ultimii 6 ani și știu că a fost o decizie bună.
Miruna Vlada, scriitoare / Miruna Butnaru-Troncota, conferențiar SNSPA:
Numele e cu siguranță una dintre pietrele de temelie ale identității noastre. Dar identitatea e un construct mereu fluid — nu e bătută în piatră. Numele ne e dat de părinți, nu e ales de noi. El cumva e relațional, nu personal. De aceea, el poate crea anxietate unora dintre noi, mai ales dacă relația părinte-copil e una problematică — asta are clar impact și asupra percepției numelui și a identității personale. Dacă simțim că el nu ne reprezintă (deși majoritatea din noi îl luăm de bun, ca fiind fundamentul de necontestat a ceea ce suntem pentru că așa am fost crescuți), unul din primele gesturi făcute de o persoană care vrea să își redefinească identitatea e să își schimbe numele. Eu la 16 ani mi-am ales pseudonimul literar Miruna Vlada (doar Miruna e nume din buletin) și știu bine ce înseamnă această construcție paralelă de identitate. Practic, dacă ești artistă, nu mai aștepți căsătoria ca să-ți schimbi numele și să-ți faci un upgrade de identitate — o faci pe cont propriu. Eu am făcut asta nu doar pentru că mi se părea că „Troncota” nu e nume de scriitoare (whatever that means) sau că sună nasol și nu vreau să fie asociată poezia mea cu familia mea —, ci mai profund cred că era dorința mea de delimitare de roluri: asta e persoana civilă Troncota, iar Vlada e scriitoarea. Am și două rânduri de rame de ochelari distincte, pe una o port când am lecturi publice de poezie, pe alta când predau la facultate. De aici și o anume artificiozitate și lipsa de autenticitate în ceea ce credeam eu atunci ca înseamnă să fii scriitoare — paradoxal mai ales eu fiind o poetă care scria foarte „frust” și „autentic”. În fine, e mult de psihanalizat aici.
La căsătorie eu nu vedeam altă alternativă decât aceea de parteneriat — în treburile casnice, în gestionarea bugetului etc. La fel și la nume și exact așa am procedat cu soțul meu — ne-am unit numele de familie ale amândurora. Am pus cratimă între ele și de fapt cratima aia mi se pare esențială, ne-am legat cumva identitățile anterioare și am dat naștere uneia noi, cu care a trebuit să ne obișnuim amândoi. Că exact asta se întâmplă în cuplu: rămâi tu, dar te adaptezi și la celălalt; apoi, dacă totul decurge bine, devii mai tu însuți prin dragostea celuilalt. Cratima dintre nume mi se pare varianta cea mai apropiată de ideea de parteneriat în care cred — asumată public și pusă în acte. Totuși, să nu uităm că în cultura noastră tradițională femeia prelua numele bărbatului pentru că intra în posesia lui (la propriu) și, ca orice alt element de proprietate, trebuia „însemnat” cu numele capului familiei. Ea trecea din proprietatea tatălui în cea a soțului și încă se mai păstrează acest ritual la nunți, când tatăl o duce la altar pe mireasă și o predă soțului. E o variantă romantizată a unei realități deloc plăcute pentru femei pentru că ea confirmă lipsa ei completă de autonomie în acest proces, rămânând la stadiul de obiect transferat de la o autoritate cu putere asupra ei (tatăl) la alta (soțul). În 2022 nu cred că mai rămâne în picioare aceasta semnificație — cel puțin nu în clasa de mijloc urbană europeană. Pot să înțeleg de ce anumite femei încă aleg varianta aceasta tradițională a preluării numelui soțului după căsătorie. Probabil pentru a simți că se leapadă de identitatea veche (persoana care nu forma un cuplu/fata/fetița) și să își asume mai vizibil social identitatea de cuplu/de devenire a lor ca femeie (noul nume). Doar că, pentru feminista din mine, ideea de a pierde o parte din identitatea mea (numele de familie) pentru a prelua complet o alta mi se pare nerealistă și nedreaptă. Dar o pot înțelege. Ne dă iluzia unei permanențe — numele de familie schimbat în acte devine ca un tatuaj. Mai nașpa e la divorț, când pentru femeile care au luat numele soțului începe o corvoadă birocratică oribilă pentru că soțul trebuie să-și dea acordul pentru păstrarea numelui lui după divorț. În caz contrar, ești obligată să îți schimbi numele înapoi și toate actele trebuie schimbate. Iar când divorțul e cu scandal/durere, totul devine totul o reglare de conturi pe nume și pe copii (dacă există). Asta ne arată inadecvarea și limitele acestei tradiții de schimbarea a numelui în care bărbatul are întâietate. Am văzut acest proces cu „cearta pe numele femeii de dupa căsătorie” la tot mai multele divorțuri din jurul meu și mi s-a părut o cruciadă casnică de sfârtecare a vechii identități, o agonizare urâtă a relației degradate dintre doi foști iubiți, parțial tragică și demnă de compasiune, dar și cu un dram de ridicol. De aceea cred că abandonul numelui de familie după căsătorie doar pentru femei e nedrept și creează un dezechilibru de putere total anacronic vremurilor în care trăim. Amândoi trebuie să ne „lepădăm” de vechi și să îmbrățișăm noul — cuplul — fără să îl idealizăm că ramane bătut în piatră. E doar una dintre posibilele stări de agregare ale iubirii asumate social, atât.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #4, ediția de vară 2022.
