De curând am văzut Taximetriști (în regia lui Bogdan Theodor Olteanu). Mă gândeam că o să fie o seară de netflix & chill cu fast forward. Mi-am luat o înghețată după o zi lungă de mămicit și muncit în gospodărie și mi-am zis că încerc câteva filme până mă întorc de fapt la cartea mea și o să merg totuși la culcare devreme. Însă filmul pe care l-am ales, aproape neintenționat, avea cu totul alte planuri pentru mine. M-am trezit enervându-mă la culme și uitându-mă cu interes. Adevărul e că nu văd atât de des filme, ci doar atunci când am stare, energie și disponibilitate pentru ele și, în general, criteriile mele de alegere sunt două: ori vreau să mă relaxeze, ori vreau să fie frumos/să mă învețe ceva/să am o experiență estetico-intelectuală, chestie care sună cel puțin pretențios, dar nu e neapărat. De data asta chiar aveam chef să pierd timpul, dar m-a surprins Taximetriști.
De ce m-a enervat atât de tare
Când soțul meu m-a întrebat cum a fost filmul, primul lucru pe care i l-am spus a fost că m-a enervat foarte tare. E cam greu să înțelegi doar din asta că mi-a plăcut — cum să te enerveze și să îți placă în același timp? Așa că trebuie să ne dăm seama ce înseamnă asta. Avem de-a face cu două personaje principale, doi taximetriști cât se poate de diferiți. Liviu e un tip care nu vorbește prea mult, întors de undeva din străinătate, s-a săturat de interviuri și de fugit după un job mai bun — așa că face taximetrie de noapte. E căsătorit cu Victoria și aflăm în curând că relația lor nu merge deloc, deloc bine, iar el nu prea pare să-și dea seama care e problema. Mai ales pentru că e convins că poate schimba orice, doar să-i spună ce — și e foarte ferm în a spune că sigur e vina lui pentru că „a fost prost.” Atunci când ia un client faimos în mașină și îi spune „io, în locu’ dumneavoastră…”, dar nu mai continuă și clientul cu pricina începe să-și verse năduful pe el și să-l umilească, Liviu tace. Nu degeaba e caracterizat pe cinemagia ca taximetristul care „tace mult”.
Lică, pe de altă parte, e fix opusul, în aceeași descriere el e cel care „știe-tot”. Și le știe. E bădăran. Misogin. Sexist. Băgăreț. Nu doar că știe tot, dar știe el mai bine. E o caricatură excelentă a tipului „macho” de bărbat care nu reușește să facă mare lucru în viață, dar are coaie și și le ține la vedere. Asta până ce dă de bucluc și învață să plece capul și să dea cu săru’mâna, brusc ca o cană spartă din greșeală. O înjură pe gagica unui mare dealer și vede și cealaltă față a monedei: cum e călcat în picioare, metaforic, nu e scos din „prostule” și primește teoria șmecherilor și a papagalilor, el fiind papagal, evident. Poate că nu e extraordinar până aici, dar e un scenariu bun de film. Însă ce m-a scos pe mine din sărite a fost tocmai personalitatea lui Lică: pentru că este nu doar foarte realist și credibil, ci și extrem de probabil. E poate unul dintre taximetriștii cu care ai mers în ultima perioadă.
Lică nu e doar știe tot și știe mai bine, dar e periculos de sexist, misogin și homofob, îi ia în râs pe toți clienții lui și îi face, fără doar și poate, să se simtă în mare nesiguranță. Pe măsură ce înaintăm în poveste ne dăm seama că e un idiot, dar nu e neapărat un băiat rău — că e și el capabil, ca toți oamenii, de iubire, regret, de mici lacrimi sentimentale, că nu-l duce prea tare capul, dar încearcă să fie un prieten bun.
Și trebuie să privești adevărul în față: că toți oamenii din tiparul ăsta sunt și ei oameni și, uneori, în ciuda aparențelor, nu sunt neapărat oameni răi. Educația noastră ultra sexistă, societatea noastră patriarhală scoate aceste personaje care se manifestă în fel și chip, dar care nu sunt în mod necesar persoane ultra imorale sau rele, pur și simplu mediul în care trăiesc îi conturează și ei cred că acela e adevărul. Că e adevărat și nu jignitor să spui „poponar” și că „n-am nimic cu ei, dar să nu-i văd”, că multe femei sunt „zdrențe” și că azi nu mai poți să-ți dai seama, ca înainte, „care e curvă și care se duce în club.”
E tragic și incredibil de frustrant să vezi că toate acestea nu sunt intenționate și uneori nici măcar rele, ci pur și simplu manifestări naturale ale personalității create de mediul în care au trăit personajele respective. Sigur că e doar un film, dar mi se pare că portretizează foarte bine realitatea. M-a enervat foarte tare pentru că e atât de real — nu pentru că Lică e un personaj ultra sexist cu niște păreri care te fac să-i tragi un pumn în față, ci pur și simplu pentru că e reprezentarea nesuferit de exactă a unui tip de personalitate/om pe care-l cunoaștem și noi prea bine din viața reală, la prima mână. Și nu e musai ca omul acela să fie taximetrist. Deși, trebuie spus, cred că mulți am călătorit cu Lică și dacă suntem femei, queer sau dintr-o categorie a „minorității”, ne-a fost adesea și frică de Lică.
O experiență intensă și personaje foarte credibile
Da, într-adevăr, de unde am crezut că țac-pac, o să văd trei cadre de film și o să mă plictisesc, am fost acolo și foarte antrenată în poveste. Ceea ce e destul de important de spus pentru că mare parte din acțiune se petrece în taxi. Discuțiile dintre personaje sunt foarte credibile și reale. Cred că am văzut câteva opinii care vorbeau despre „limbajul colocvial” sau „colorat” și, într-adevăr, se vorbește foarte natural cu multe înjurături și fără perdea, dar faptul că nu am văzut nimic extraordinar în asta denotă faptul că o putem considera liniștit o „frescă” a vieții noastre contemporane. Și mai denotă și faptul că aici, la țară, e un limbaj pe care-l aud foarte des — nu cred că lucrurile sunt neapărat diferite în București și aici o altă problematică interesantă de discutat ar fi percepția oamenilor asupra limbajului vulgar în artă — o discuție atât de largă de care probabil nu ne vom sătura niciodată la cât ne certăm pe tema asta, cel puțin în lumea literară. Însă acest limbaj și această fluiditate a dialogurilor aduce un mare plus filmului și credibilității sale.
Atât Lică, cât și Liviu sunt niște tipologii, și de personaje, și de taximetriști — toate apropourile lor la „uberiști”, la clienții așa și pe dincolo, la programul de noapte, discuțiile la același bar la cafeluță și cum țin legătura prin telefon în miez de noapte. Toate acestea sporesc nu doar credibilitatea, ci și atmosfera filmului. Experiența e intensă și pentru că se întâmplă mereu lucruri — nu doar pentru că taxiurile sunt în mișcare, dar interacționează cu multe personaje, de altfel episodice, și avem ocazia, printre picături (iscusit trasat) să fim și martorii vieților lor private.
Liviu și problemele sale cu nevastă-sa care trebuie să-i deseneze pe șleau și agresiv de ce vrea să se despartă de el când acesta refuză încontinuu să îi accepte dorințele. Lică și dorința lui de-a o duce pe mă-sa la Vatican, deși n-a fost în stare să strângă 500 de euro în 6 ani de când zice că o să facă asta, regretul că a pierdut-o pe fosta lui, dar asta aflăm doar când devine sincer și sentimental.
Cu Lică am eu ce am pentru că mi-aduce aminte de mulți taximetriști și chiar uberiști cu care am mers. M-a făcut să mă gândesc pe rând la mai multe personaje, de data asta reale, care m-au făcut să mă simt super unsafe în mașină, mai ales dacă eram singură. Ca băiatul ăla de la Uber care îmi povestea cu mândrie că a învățat cum să trăiască pe șomaj în Spania și că face uber doar în pauze când vine în România, care nu o scotea din „fă” și apelative colorate pe o tipă care îl tot suna și mă întreba dacă eu fumez iarbă, că lui îi e dor de vremea când o făcea. Nu mai zic de întrebări incomode sau priviri nepotrivite și reacțiile lor agresive atunci când li se subliniază vreo atitudine sexistă sau inconfortabilă — pentru că, la o adică, ei doar își fac treaba și noi suntem nebune. Adevărul e că Lică nu m-a enervat doar pentru că este prototipul sexismului, patriarhatului, misoginismului și homofobiei din România, ci pentru că mi-a amintit de toate dățile în care am mers cu taxiul și mi-a fost frică. Totodată, m-a frustrat să îi văd viața îndeaproape, să îl înțeleg, mai-mai să simpatizez cu el 10% spre final. Pentru că, probabil fără să vrea, filmul transmite și un alt mesaj foarte important: că multe din atitudinile astea sexiste și nașpa sunt pur și simplu produsul educației și societății noastre profund patriarhale. E și asta suficient de îngrozitor.
Artificial fără acest limbaj
Mi-a plăcut mult filmul și pentru că mi-a creat aceste senzații foarte intense — m-au convins actorii și m-a convins atmosfera. Mi s-a părut foarte potrivit și limbajul, altfel ar fi fost destul de artificial și cred că e unul dintre plusurile filmului pentru că dialogul, cu foarte mici excepții, e foarte bun și natural. Au scos la iveală cu mare ușurință personalitățile personajelor — în special în ceea ce-l privește pe Lică, cel care are un nume cât se poate de potrivit.
Mai departe de asta, mi s-a părut pur și simplu un film bun și entertaining pentru că te face să vrei să te uiți în continuare. Chit că e oarecum predictibil ce se va întâmpla, dar nu cred că despre asta e vorba. E vorba mai degrabă despre cursa asta — despre a vedea atât de îndeaproape viața acestor personaje foarte reale cu care probabil interacționăm și noi mai mult sau mai puțin des, în funcție de fiecare, să urmărești „filosofia de stradă” a teoriei „papagali versus șmecheri”, cum arată viața de noapte, oboseala, distracția și lipsa ei, viața cu lipsurile ei și golurile pe care nu le vei putea umple niciodată — e un film care să-ți dea speranță? Cu siguranță nu. Dar cu toată enervarea pe care am simțit-o, și pe bună dreptate, nu e nici un film care să te deprime sau să te întristeze în mod intenționat. E un film ca o cursă cu taxiul, te întorci la viața ta, dar ești câștigat nu doar pentru că ai tras cu ochiul la viețile aproape reale ale unor oameni pe care nici nu-i cunoști (cum spuneam, asta s-ar putea să te deraieze puțin pentru că s-ar putea să nu-i placi prea mult pe Lică și Liviu și nu numai), dar ai ocazia să cântărești în mod real greutatea abisală a sexismului și cum acesta formează o societate.
