Mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut After Sun? E un fel de întrebare simpatică care se perpetuează în special în anime-urile shoujo. La un moment de cotitură, personajul o să fie întrebat în legătură cu posibila (chiar probabila) legătură amoroasă, Suki desu-ka? Kirai desu-ka? Îți place persoana asta sau îți displace? E un prim semn prin care să-ți identifici sentimentele, să-ți dai seama care e treaba cu faza asta. Dacă e prima variantă, atunci excelent, știi măcar de unde să pornești. De exemplu, poți să te gândești în continuare: vrei să săruți persoana aia sau nu? Caz în care lucrurile avansează din ce în ce la capitolul romance, dar nu prea poți întreba același lucru și în legătură cu filmul. Aș zice totuși că da, After Sun no eiga suki-desu, ca să zic așa, probabil nu foarte corect cu cunoștințele mele de japoneză din anime, dar filmul After Sun mi-a plăcut, în niciun caz nu mi-a displăcut. Însă m-am tot gândit și m-am tot gândit la el, suficient cât să mă facă să vreau să scriu puțin despre asta.
Nu am fost niciodată la un film care să nu-mi fi plăcut la cinema Elvira Popescu — e unul dintre locurile mele preferate, mai cu seamă acum că îl vizitez atât de rar. Ultima oară am văzut acolo Bestiile, As Bestas, prin ianuarie când era în avanpremieră — o coproducție spaniolă-franceză a regizorului spaniol Rodrigo Sorogoyen, care a fost asemuit lui Pablo Almodovar, nu ca stil, cât ca prestanță și ascensiunea faimei, de un critic invitat în seara cu pricina să spună două vorbe despre pelicula asta superbă. Bestiile rămâne unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultima vreme și despre care încă mă împiedic când vorbesc, îmi revine recurent în gânduri și încă mă înfioară cât de bine a fost realizat. Cine ar fi crezut că un plot răsreprezentat de tipul Baltagul, cu o Vitoria Lipan modernă, poate să fie atât de înfiorător și superb când nu e neapărat nimic inovator acolo? Nu știu dacă o să pot vorbi vreodată cu sens despre filmul ăsta, mă acaparează, dar din fericire nu îl las să dea atmosfera (ca așteptare, interes) celorlalte filme pe care le încerc la Elvira. Așa că am ajuns la After Sun cu un sentiment de bine, e clar, cu așteptările obișnuite, gata să absorb ceva complet nou fără vreun soi de prejudecată. Mă aștept să plâng mereu când merg la un film cu potențial trist, dar asta e altă poveste.
Au totuși ceva în comun After Sun și Bestiile — nu mi-a plăcut începutul la niciunul. În cazul celui de-al doilea, o scenă cu niște cai în natură, cu personajele pe care nu le cunoșteam încă care încercau să strunească un cal — pitoresc, extrem de artistic, foarte codat, m-am gândit atunci că o să mă plictisesc groaznic. Retrospectiv, am ajuns să ador scena de început și să văd cât e de frumoasă, de fapt. În ceea ce privește After Sun, însă, m-a deraiat și obosit vizual începutul — din cauza efectelor, luminilor și această derulare întreruptă a filmării de pe camera veche a tatălui. Cu toate că, artistic vorbind e un efect super nimerit și frumos, m-a deranjat din cauza disconfortului vizual — însă asta e mai mult o chestie personală decât obiectivă.
Aici se cam duc asemănările dintre cele două, ceea ce e și firesc pentru că avem de-a face cu două filme complet diferite. Mă așteptam să plâng la After Sun pentru că știam că e vorba despre relația dintre un tată și o fiică reprezentată printr-o vacanță de-a lor foarte reușită la mare. Vară, soare, căldură, micile bucurii și distracții împreună, micile conflicte și supărări — am putut vizualiza toate acestea cu ușurință înainte să mă întâlnesc cu filmul și aveau ele singure potențialul de a deschide o mică gaură în mijlocul pieptului. Și am avut dreptate să cred că o să trec prin diferite senzații acolo, deși nu am bănuit că o să fie o anxietate mocnită, acaparantă. Tipul acela de anxietate care nu e explicită. Ai impresia la tot pasul că se va întâmpla ceva dezastruos. Probabil că nu se va întâmpla. Și totuși, parcă în următorul moment tot filmul poate să ia o turnură diferită și să fim spectatorii unei mici tragedii. Tipul ăla de anxietate care m-a făcut la un moment dat să-mi acopăr ochii cu mâinile, să deschid degetele ca Spock și să întrezăresc doar pe jumătate dezastrul. O aud pe prietena mea spunând: Stai liniștită că nu se întâmplă nimic și nu știu dacă s-o cred, sunt prea papă-lapte.
La final, însă, nu-mi sunt străine vocile care șușotesc prin sală predominant două lucruri: a fost cam prea lung pentru ce a oferit și ar fi fost atât de bine dacă ne-ar fi oferit măcar o direcție vagă interpretativă. Cu alte cuvinte, nu finalul deschis a fost agasant, ci faptul că nu există niciun soi de narațiune distinctivă care să ne ofere capacitatea unor interpretări — desigur, diverse, dar totuși în direcții mai limitate. Ca spectator, uneori ai nevoie de puțin ajutor. Am simțit și eu aceste două lucruri la final — interpretarea mea a fost atât de diferită de a prietenei mele încât, atunci când m-a auzit, mi-a spus CE? iar eu, când mi-a spus-o pe-a ei, am zis: Păi unde sugerează chestia asta? În general, nu am nicio problemă cu finaluri deschise. Însă cred că putem face o distincție între această deschidere și insuficiența detaliilor pentru conturarea unei narațiuni (fie ea și ca interpretare) cu sens și consistență. Pe de altă parte, aceasta ar putea fi în aceeași măsură limita mea de spectatoare: imaginație am din belșug, dar nu mă pot decide deloc care dintre variantele la care m-am gândit este corectă. Poate că niciuna și asta ar putea fi frumusețea unui film de genul ăsta. În aceeași măsură, nu pot să mint că îi înțeleg pe spectatorii care și-au dorit mai mult. Care și-au dorit un minim de siguranță interpretativă. În ceea ce mă privește, mi se pare insuficient ce ne-au oferit din personajul Calum, tatăl — mai ales în ceea ce privește conflictul său intern, arhiprezent, la care nu avem acces deloc. Desigur că m-am gândit că toate aceste lucruri sunt totuși „văzute”, „simțite” de fata lui devenită adult și poate că acest acces limitat este intenționat, ca un artificiu, ceea ce ar trebui să fie, în definitv, un plus valoric. Cu toate astea, mă nemulțumește.
Mă nemulțumește profund la After Sun faptul că nu am acces la acest conflict — nu pentru că vreau să îl cunosc mai bine pe tată, ci probabil pentru că mi-aș dori să știu care au fost deciziile lui importante după acea vară. Mi-aș dori să știu de ce covorul pe care l-a luat el din Turcia în vara aia e la Sophie în apartament, în camera ei de femeie-adult cu o parteneră și un copilaș care plânge pe fundal. Mi-aș dori să știu ce a însemnat aruncatul în marea învolburată în noaptea aia, un gest oarecare, o dorință de scăldat, criza vârstei de 31 de ani? Mi-aș dori să știu, dar aș fi relativ mulțumită și dacă nu mi s-ar spune nimic din toate astea. Aș fi relativ mulțumită dacă filmul mi-ar oferi un minimum de cunoaștere obiectivă despre conflictul tatălui — nu doar pentru că l-aș înțelege mai bine și aș empatiza cu suferința lui, oricare ar fi aceea, dar simt că i-ar contura mai bine personajul. Există o disonanță oarecum supărătoare în direcția asta — mai cu seamă pentru că sunt aici câteva detalii importante asupra cărora nu se revine. Poate că e egoismul meu — nu ar avea nevoie să intre în detaliile alea, fiica lui le știe bine. Dar le știe? De fapt, prezența lor fugitivă nu denotă interesul și neștiința ei în direcția asta, dar și neputința de a face mai multe la vârsta de 11 ani? Mai mult decât atât, dacă aici singura componentă pe care ne putem baza este memoria și camera de filmat, atunci totul este complet unidirecțional și potențial confuz. Totuși, aș vrea să știu mai multe despre identitatea lui Calum— pierdută, câștigată, redobândită. Despre problemele cu banii. Aflăm doar întâmplător că nu vrea să se întoarcă niciodată în Scoția și aici e o esență tare care m-a zguduit un pic pentru că Sophie spune, la replica asta, că Edinburgh îi place pentru că acolo e acasă. Iar când tatăl îi spune că nu știe unde o să meargă mai departe, ce o să facă în viitor, probabil că și ție ți se face puțin pielea de găină aici.
E un film frumos care explorează într-adevăr atât sensibil, cât și angoasant (mai ales la suprafață, mai ales retrospectiv) relația tată-fiică prin intermediul acestei vacanțe care aproape le idealizează conexiunea. Eu însă revin și revin la film cu o dorință arzătoare de a ști măcar un lucru, un lucru care ne scapă și care e probabil acela pe care-l caută și Sophie — de aici expresiile ei, poate nu e doar oboseala de mămică proaspătă, poate că obsesia ei de a privi filmările din vara aceea se potrivește cu obsesia noastră de spectatori. Cine e Calum cu adevărat?
Ce e absolut clar e că Charlotte Wells s-a jucat excelent cu sentimentele mele. Nu aș putea scrie o cronică despre filmul ăsta, dar aș putea face o apologie a frustrării în ceea ce privește interpretarea și necesitatea cunoașterii mai bine a personajului tată. M-a nemulțumit și poate că asta nu e neapărat o relație rea între cineva și un film. Înțeleg bine vocile care spun că esența unor filme este tocmai asta. Nu trebuie să interpretezi tot. Nu trebuie să înțelegi tot. Așa e și-n viață. Nu-i circular. Nu-i clar. Nu poți ști toate detaliile, imposibil să înțelegi micile dedesubturi ale existenței care fac lucrurile să meargă sau să se oprească în loc. Nu putem ști nimic despre celălalt și ce știm poate să fie măcinat fin prin pixelii unei filmări care se încarcă greu și bruiat. Nu știm nimic cu adevărat, nici măcar din toată vacanța aia de vreo săptămână, cu toate gesturile de afecțiune și reflecțiile lui Sophie adult care încearcă să ofere formă relației cu tatăl său, dar și a lui Calum ca persoană — e nimerit că face asta din poziția de adult cu un bebeluș plângând de fundal. E nimerit, în aceeași măsură, să nu știm nimic și să fim emoționați și frustrați. Probabil fix așa se simte și Sophie.
