E ora patru dimineața și sunt în gară. Trebuie să schimb pentru legătura de la Videle, care e la vreo două stații distanță. O să iau decizia proastă de a coborî din tren, deși aș putea să merg până la Gara Basarab cu ăsta și să merg pe jos până la Gara de Nord. O să stau în gară vreo cincizeci de minute așteptând un tren care întârzie doar treizeci de minute și care-mi va da o anxietate nemeritată înainte de cinci dimineața: mai prind sau nu mai prind trenul spre Iași?
Momentan, nu știu nimic despre asta, n-am luat încă decizia de a schimba la Videle și am nevoie să mă uit pe fereastră — îmi văd fața și, când nu mă mai concentrez la asta, întunericul și luminițele din depărtare. Mă gândesc puțin la viața mea, așa cum se întâmplă adesea când merg cu trenul. Corpul meu nu știe să distingă aproape niciodată între încântare și anxietate (și încă nu m-am prins cum să-l păcălesc să transforme anxietatea în încântare, așa cum ne propune un studiu făcut de Alison Wood Brooks la Harvard Business School (Journal of Experimental Psychology).
Toate se dizolvă în agitația dintre așteptări și schimbarea trenurilor
Sunt încântată, așa că mă doare stomacul și îmi bate inima tare. Asta pentru că e prima oară când merg la FILIT și experiențele noi au efectul ăsta asupra mea. Anders Hansen mi-ar oferi un argument biologic pentru chestia asta: creierul nostru, care funcționează după patternul fight or flight, ca la strămoșii noștri preistorici, e alert la nou, mai ales dacă asta presupune schimbarea cadrului social (acceptare, percepție, evitarea situațiilor periculoase care ar putea duce la excludere și altele asemenea). Eu, de fapt, am acest moment aproape unic, între două stații, să mă gândesc la fetița aia care habar n-avea că a fi scriitoare e o meserie și să mă întreb ce ar crede despre toate astea, la fetița aia care s-a gândit de câteva ori că o carieră în jurnalism ar fi mișto, dar cum poate cineva care crește & trăiește la țară, super în urmă cu totul, prin comparație, să facă niște lucruri care, evident, o depășesc? Și, pentru o clipă, îmi dau voie să știu că i-ar plăcea de mine.
Toate se dizolvă în agitația dintre așteptări și schimbarea trenurilor. Răsuflu ușurată când urc în trenul spre Iași. E 6 dimineața. Am terminat deja de citit Cartea mării: sau Arta de a prinde un rechin uriaş dintr‑o barcă pneumatică pe o mare întinsă în patru anotimpuri, de Morten Strøksnes, cu care urmează să am un interviu la FILIT (I see no reason not to write about the sea). Am cu mine și Grija, de Mircea Andrei Florea și Să-i reparăm pe cei vii, de Maylis de Karengal (invitată la FILIT), dar amândouă vor rămâne necitite până la întoarcerea acasă, iar în bagaj vor mai apărea niște cărți în acest sejur care se va transforma în „6 zile în care nu am citit chiar nimic.”
De ce nu avem un FILIT la București?
Mă întâlnesc cu K. în tren, așa că până la Iași fac un lucru de care creierul meu poate să se bucure: socializez și aparțin, iar chestia asta nu-i de colo. E prima oară când merg la Iași și de data asta îmi propun să nu mă prefac că nimic nu mă impresionează pentru că, de fapt, viața e mai ușoară din punctul ăsta de vedere când ai treizeci de ani. Ești mai preocupat de tine și mai puțin preocupat de ce o să creadă toată lumea despre tine —așa că îmi exprim de mai multe ori surpriza că voluntara de 17 ani care mă întâmpină la gară a vrut să-mi care bagajul, dar și mai multă surprindere mă așteaptă în Casa FILIT, unde voluntarii sunt peste tot.
Las ăsta să fie primul lucru care mă impresionează la FILIT, și urmează o serie lungă și superbă. Și dacă aș fi fost complet snoabă, tot nu aș fi putut să nu remarc munca absolut grozavă pe care au făcut-o voluntarii de la FILIT: elevi și studenți care-și rup din timp pentru a ajuta, unii chiar în detrimentul altor oportunități mai pe profilul studiilor lor. Asta doar pentru că FILIT-ul înseamnă atât de mult pentru ei că, indiferent de oportunitățile pe care le deschide sau nu pe CV mai departe, vor să fie acolo și să facă parte din FILIT. Cred că asta, pe lângă munca efectivă și evidentă pe care o fac, e o dovadă vie a ceea ce face FILIT-ul în Iași. Și, desigur, întrebarea care rămâne suspendată pe undeva, când ai niște timp să te gândești, este: noi de ce nu avem un FILIT la București?
Teiul lui Eminescu e la locul lui
Iașiul e frumos și anul acesta în octombrie e cald. Teiul lui Eminescu e la locul lui, susținut de suporturi de fier să nu se dărâme valoarea națională, o demonstrează o poză cu mine nezâmbăreață, stând în fund pe bordură. Autorii străini cu care vorbesc au auzit de Eminescu, iar unii dintre ei l-au citit pe Cărtărescu — Karina Sainz Borgo mi-a spus, într-un interviu, că înțelege mai bine, în urma vizitării Iașiului, lumea pe care o descrie Cărtărescu — și-i place, pentru că seamănă cu dezordinea pe care o știe din Venezuela („A trăi fără a scrie e ca și cum n-aș fi trăit”). Asta mă încălzește pe dinăuntru la fel de mult cum mă încălzește și atitudinea lor față de FILIT — e un festival care le place, dar cel mai mult îmi place să observ cât de lipsiți de aroganță sunt și cât de ușor e să ajungi la ei printr-o discuție. Mi se pare fantastic tocmai pentru că la acest festival se întâmplă o grămadă de activități și evenimente cu liceeni și studenți: în fiecare zi, în program, sunt evenimente la liceu, întâlniri cu autori români și străini pe diverse teme, elevii pun o grămadă de întrebări și sunt foarte versați în literatura contemporană. Când vreau să merg la un eveniment cu Giulia Caminito și Guzel Iahina, sala e atât de plină, încât de abia mă strecor. Toate locurile sunt ocupate, dar sunt și elevi și studenți care stau pe jos sau în picioare, absolut fără grijă, așa cum am fost și noi cândva. Ei stau cu cartea în brațe și așteaptă să se întâlnească cu aceste două autoare contemporane, venite din Italia și Rusia cu tot ceea ce știu ele despre scris.
E inevitabil să nu mă gândesc la mine și la experiențele mele din liceu, la conștientizarea atât de târzie că există și oameni vii care sunt scriitori buni, extraordinari, că asta e o meserie pe care mulți o îmbrățișează cu o pasiune aproape nebună (pentru că, așa cum zice Kawaguchi Taro despre a fi manga-ka/artist manga — un personaj din anime-ul Bakuman, care e despre arta de a face manga —, A fi manga-ka e un pariu).
E un pariu și să fii scriitor, e mult efort, anduranță, încredere în sine și opusul ei, cum vedem lesne și în jurnalul lui Jeni Acterian, care la pagina 31 vorbește despre „lipsa de talent”, cum un scriitor care nu știe să își exprime gândurile nu e scriitor și își asumă acest destin tragic, iar la pagina 37 notează: „Scriitorul care nu are încredere în sine nu poate să scrie”, iar ea își oferă încredere. Are dreptate, asta e esența. Azi ești într-o groapă a neîncrederii, mâine scrii două pagini care ți se par geniale, poimâine le rupi, apoi de la capăt.
Literatura e vie
Iar la FILIT nu apuci să vezi truda asta cu ochiul liber imediat (ci prin dialoguri extinse și evenimentele și întrebările care nasc răspunsuri și explicații extinse, toate din abundență). Ce vezi prima oară sunt autorii și oamenii care au venit să-i vadă pentru că le iubesc scrisul, dar și pentru că e FILIT și pot să descopere autori pe care nu-i știu — ce vezi este mai mult de atât și e evident și vizibil că aproape nici nu mai merită menționat, dar hai s-o facem de dragul cursivității: vezi că literatura e vie.
Am văzut un consens în interpretarea punctelor tari ale FILIT-ului, pe lângă acest fapt că face literatura să fie vie (ca meserie, ca statement, ca orice), că există și oferă un spațiu atât de grozav pentru literatură și traducere. Și consensul se transferă în aprecierea: evenimentelor cu liceeni și studenții (Marin Mălaicu-Hondrari vorbește despre asta în dialogul nostru de la FILIT: Am învățat să scriu oricum, oriunde, despre cum așa se fac și profesorii, la urma urmelor, nu doar prin trecerea unei facultăți, ci trăirea și înțelegerea literaturii, o chestie care generației mele cred că i-a lipsit, cel puțin acelora dintre noi, cei care am studiat în provincie), dar și a abundenței evenimentelor, ceea ce face pentru traducere, Noaptea Albă a Poeziei și evenimentele de seară, de la Teatrul Național, unde un scriitor de mare anvergură este invitat să vorbească unei săli arhipline. Sunt complet de acord cu toate acestea și aș adăuga la listă, cum am zis, și munca pe care o fac voluntarii (desigur, festivalul nu s-ar întâmpla fără organizatorii ei, chiar dacă se înțelege de la sine, n-ar fi rău să menționăm și asta).
Am vrut să mă las impresionată și m-am lăsat
Am vrut să mă las și m-am lăsat impresionată de FILIT. Mi-am luat un moment să privesc toți jurnaliștii care treceau de colo-colo, de la un interviu la altul, care-și manevrau notițele și echipamentele, m-am bucurat de o bere cu podcasterul meu preferat de la Zest, Sabina Varga, care m-a inspirat să mă apuc eu însămi de Perfect Contemporan — am împărțit două dintre cele mai faine discuții, off the record, pe care le-am avut la FILIT despre literatura lui Karl Ove Knausgard și despre religie și credință, în urma unei seri la Teatrul Național unde a vorbit Eric Emmanuel Schmitt. De fapt, mi s-a părut interesantă cheia lui de interpretare și cât de blând a vorbit despre credință — sigur, eu fiind atee, nu am fost neapărat pe aceeași lungime de undă cu privire la această bruscă deschidere a ochilor în fața credinței, pelerinaje și revelații, însă mi s-a părut interesant faptul că reacția sa la creșterea într-un mediu ateu (cu o educație absolut atee), l-a apropiat de credință. Însă cu adevărat important mi s-a părut ceea ce a spus despre credință și faptul de a ști — că nici credinciosul nu știe și nici ateul nu știe, dar când începe să „știe”, începe violența.
A fost un preludiu involuntar, dar pe care nu-l pot privi altfel, la întâlnirea dintr-o seară următoare cu scriitorul Burhan Sonmez, care a emoționat, probabil fără să vrea, sala arhiplină — cu blândețea, responsabilitatea și sinceritatea cu care a vorbit despre violență și identitate, și acest element neașteptat al recunoștinței pentru mama sa pe care o punea pe același plan de influență cu scriitorii care l-au impresionat. Nu știam prea multe despre Sonmez, așa că m-am lăsat și de data aceasta impresionată și înduioșată de violența pe care a îndurat-o, dar și de faptul că, în urma unei bătăi, acesta și-a pierdut capacitatea de a visa — de fapt, nu capacitatea în sine de a visa, ci aceea de a-și aminti visele pe care le are, creierul său îl păcălește să creadă că nici măcar nu visează, iar unora dintre noi lucrul ăsta o să le frângă inimile (nici nu cred că exista un interlocutor mai bun pentru acest dialog decât Radu Vancu).
Serile de la Teatrul Național sunt cu adevărat speciale în sensul ăsta: fie că vorbim despre caracterul prietenos și jovial al lui Markus Zusak, elocvența lui Mircea Cărtărescu sau dialogul lui Marius Constantinescu cu Guzel Iahina, care ne-a vorbit despre despre faptul că „Literatura e un instrument al compasiunii”, că nu crede că arta se poate face din ură și că e important pentru ea să „descrie în așa fel încât să se înțeleagă nedezumanizarea”. Aceste seri au câte trei lucruri în comun: sala arhiplină, coada lungă la autografe și emoționarea. Pentru că autorii aceștia au reușit să vorbească direct cu publicul, chiar dacă prin traducere. În fiecare seară un interpret a fost alături de autor și moderator (sau aș zice mai bine „o interpretă”, pentru că eu am văzut mai mult, dacă nu doar, traducătoare la FILIT).
Traducerile, traducătorii
Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași nu are traducere în titlu degeaba. Și dacă asta nu se putea vedea la serile de la Teatru sau în diverse alte evenimente unde au participat activ traducători (de altfel, imposibil să nu vezi), se putea simți direct atunci când luai un interviu unui autor străin. Am experimentat-o eu însămi în cazul interviurilor cu Giulia Caminito și Karina Sainz Borgo. Ceva spaniolă știu, așa că, deși nu puteam să-i răspund în niciun fel Karinei în spaniolă, înțelegeam tot ce spunea. Dar de la a înțelege ce spune și la a traduce pertinent și corect e cale lungă; ar fi fost imposibil fără traducătoarea Amelia Sandu-Andrieș, care s-a îngrijit să traducă la minut ce îmi spunea Karina.
Iar în cazul interviului cu Giulia Caminito (pe care-l poți citi aici), deși, spre marea mea surprindere, înțelegeam câte ceva (da, știu, ce platitudine, ce seamănă italiana cu româna!), transcrierea interviului ar fi fost imposibilă fără traducerea promptă oferită de Gabriela Dima, care a și râs in all the right places. Încerc să nu scriu astea doar pentru a le transcrie, ce vreau să subliniez de fapt este că așa cum vezi cu ochii tăi la FILIT că literatura e vie, așa vezi și traducerea în acțiune.
Sigur că înțelegem „mai bine”, ca societate, că traducerea e o muncă (dar prost plătită), însă aici ai ocazia să vezi cât de grea poate să fie această meserie. Cum, atunci când traduci în fața unui public, de exemplu, mai intervin și alte lucruri, nu doar capacitatea ta de a traduce (care cu siguranță arată diferit și în funcție de context). Ca traducătoarea lui Franzobel care, în cadrul unui eveniment, emana la fel de multă degajare ca autorul, râdea unde trebuie, traducea cu umor și intonație. Nu știu deloc germană și n-am idee cât de bine traducea, cu toate astea, sunt convinsă că o făcea excelent și, într-un anumit punct, mai că puteam fi de acord că aproape îl aud direct pe autor spunând lucrurile acelea în română. O parte din încântarea și iubirea pe care am simțit-o pentru FILIT se vede și aici, în toată munca pe care o făceau traducătorii și jurnaliștii pentru a face interviurile, pentru a aduce în valoare acești autori care erau la fel de dornici să participe la spiritul și tradiția FILIT.
FILIT-ul nu e doar un festival
Pentru că, make no mistake, FILIT-ul nu e doar un festival. Unul mare, grozav, cu siguranță cel mai important festival de la noi. Dar chiar și la acest superlativ, nu rămâne doar asta. FILIT-ul e o tradiție care împânzește tot orașul, despre care toată lumea știe, și asta am simțit-o cel mai bine la Noaptea Albă a Poeziei, când am văzut cât de mulți oameni au venit doar pentru poezie. Cineva povestea cum a auzit niște liceeni vorbind despre cum să facă să ajungă la 22:00 la Casa FILIT și să stea cât mai mult, cum să-și convingă (sau păcălească, nu i-aș învinovăți) părinții să ajungă la Noaptea Albă a Poeziei.
Am citit de câteva ori în public și în această mică carieră de poetă pe care o am, niciodată nu am citit pentru un public atât de mare. Se spune adesea, la evenimente de poezie, „mă bucur că ați venit în număr atât de mare”. Ca să fim complet sinceri, acest număr mare adesea nu e atât de mare. Doar că the bar is low. Suntem obișnuiți să nu fie foarte multă lume interesată de poezie. Eu însămi, înainte de citire, îi spuneam cuiva că o să citesc două poeme, maxim trei, dar scurte, ca să nu plictisesc (de fapt, niciodată nu citesc mult, mă păstrez pe poziție), iar persoana cu care vorbeam mi-a spus: O să fii surprinsă, lumea aici chiar e interesată de poezie. Și a avut dreptate.
Sala nu era plină doar pentru că erau mulți poeți care citeau și mai aveau și ei prieteni, dar pur și simplu există o tradiție a poeziei la acest festival și lumea chiar vine pentru asta. Să audă, să dezbată, poate să și râdă la poezie, de ce nu? Cine n-a fost măcar o dată în sală la un eveniment și n-a bodogănit cu BFF despre ce s-a zis? Altfel n-ar fi un eveniment suficient de interesant.
Ca jurnalistă, ca poetă
FILIT-ul m-a impresionat ca jurnalistă — am vrut să stau acolo zile în șir, am regretat că nu mi-am luat mai mult de muncă (mai multe interviuri), că am fost responsabilă și mi-am luat un „volum rezonabil de muncă,” pentru că de fapt nu aveam stare nici să stau și nici să dorm, chiar în acest excelent social-hub pentru că, printre rânduri, evenimente, articole și interviuri, chiar ai timp să trăiești într-un spațiu corect cu colegi de breaslă, ceea ce din când în când poate fi chiar benefic, dacă nu chiar frumos.
Ca poetă, FILIT-ul mi-a oferit ceva neprețuit pe care nu știu să-l numesc cât mai bine, dar care probabil s-ar transcrie cel mai bine prin: am simțit și eu că citesc cu adevărat poezie în seara aia. Are efectul ăsta asupra ta, iar dacă asta e puțin melodramatic, nu mă tem foarte tare, cum spun într-un poem oarecare: bad writing to match my lame personality.
Dor de FILIT
Când a trebuit să plec, deja mi se făcuse dor de FILIT și agitația de acolo. Era întuneric, nu mai mult de 5 dimineața. Mi-am dat seama că nu am citit nimic, dar nimic cât am stat acolo. Am lucrat la întrebări și materiale scrise și audio/video, am socializat, am observat, m-am bucurat doar văzând pe alții muncind, auzind traducători și pur și simplu stând la coadă la Burhan Sonmez să iau un autograf — și lanțul de voluntari FILIT dornic să păstreze ordinea și disciplina, oamenii să nu facă două rânduri separate sau să se bage-n față ca-n alte seri, doar doar să ia mai repede un autograf de la autorul invitat al serii.
Toate acestea deja îmi lipseau, dar mi-era dor de casă, așa că am așteptat cuminte pe peronul greșit aproape până în ultimul moment când mi-am dat seama că nu, nu, chiar nu pot fi eu singura care se duce la București și „unde se duc toți oamenii ăștia, ce peron secret, ce destinație necunoscută?”
Am reușit să prind trenul înainte să plece din fața mea de pe peronul greșit. Mi-am zis, gata, aici a fost FILIT, eu mă întorc înapoi la Teleorman, nerăbdătoare să transcriu interviuri, să editez, toată munca de după mă făcea să mă gândesc că totuși mi-am luat un volum corect de muncă, a trebuit să-mi amintesc cu responsabilitate și disciplină că sunt totuși one woman show. Nu m-am mai gândit dacă fetița care-am fost ar fi fost bucuroasă că am fost la FILIT, că am făcut muncă de jurnalistă și am citit poezie, că m-am întâlnit cu autori din Spania, Italia, Norvegia, că am vorbit cu traducători și am avut ocazia să-l aud pe Marin Mălaicu-Hondrari spunând ceva ce gândesc și eu de multă vreme, în general, în cazul ăsta despre poezia de la FILIT: că e atât de diversă și multă, încât n-ai cum să nu găsești ceva cu care să rezonezi.
Mi-am zis: gata, e timpul să citesc, mi-am scos cărțile și, cu capul atârnat într-o parte, cu treziri regulate în care am auzit niște ieșeni vorbind despre relațiile de subordonare, relații, Vaslui, am dormitat tot drumul până la București.
Când scriu asta, am buricele degetelor obosite de la tastat, pentru că nu m-am gândit prea mult înainte să scriu toate acestea. Adevărul e că mi-e puțin dor de FILIT și sunt încă recunoscătoare că am fost acolo, dar mai ales că există: că face literatura, traducerea și jurnalismul să „pară” reale, așa cum, de fapt, sunt și cum societatea de multe ori uită că sunt.
Am înțeles în sfârșit „febra FILIT” și toată agitația și iubirea care se întâmplă înainte, în timpul și după FILIT — am fost acolo și i-am dat voie să mă impresioneze & emoționeze, și știu că asta nu e neapărat mare lucru pentru ceilalți, dar pentru mine e ceva care are un cuvânt mare și clar: libertate.
