Rareori mi se potrivește mănușă line-up-ul unui festival, tocmai de aceea am ținut morțiș să particip la CODRU Festival 2024, despre care am zis că-i la fel de eclectic ca gusturile mele muzicale – un alt mod de-a spune că are de toate, în amestecuri și combinații inedite, cât să mulțumească diferite gusturi și să fie pe cât de incluziv și actual se poate. Pe scurt, s-ar putea spune că m-am dus pentru Editors și Alternosfera, dar asta ar fi un fel de understatement. Mai ales că, indiferent pentru ce am venit la CODRU ’24, mi-a fost din prima zi că primesc mai mult decât am cerut și sperat: tihnă și chill, rock și ieșiri din zona de confort, spațiu verde și oameni de treabă. Să le luăm, așadar, pe rând.
Ziua 1. Acces & orientare, Alternosfera, Erika Isac, Subcarpați cu orchestra Filarmonicii Banatul și DOPE D.O.D, Editors
După un drum scurt, de la Oradea la Timișoara, am ajuns la cazare de parcă am fi traversat munții pe jos. Am dormit, am dat snooze alarmelor vreo 3-4 ore, iar într-un final am pornit spre fosta grădină zoologică cu o întârziere de… 4 ore față de ce ne-am propus de-acasă. Un drum scurt cu Uberul de la Iulius Town la fosta grădină zoo, sub 20 de lei cheltuiți, în câteva minute suntem în CODRU.
M-a intimidat puhoiul de oameni care se revărsa spre intrare, dar m-au surprins cu-adevărat cozile – mici și grăbite. Partea bună e că la controlul de securitate am stat puțin, probabil sub un minut. Partea care mi-a dat de gândit? Faptul că acest control a fost, în cel mai bun caz, superficial. O doamnă mult prea amabilă a ignorat tot ce aveam prin poșete, cu o excepție: ne-a mirosit tuturor pachetele de șervețele nazale, apoi le-a pus la loc în gențile în care fiecare putea ascunde cel puțin vreo 2-3 obiecte dintre cele interzise de organizatori, iar pe urmă ne-a urat distracție plăcută.
Ca să ne luăm brățările și să le încărcăm ne-a mai luat vreo 5 minute, poate chiar mai puțin, așa că-n final cred că ne-au trebuit mai puțin de 10 minute ca să parcurgem toți pașii logistici până la a putea să ne bucurăm de apă plată (eu) și bere (el), un cartof, un burgăruț (ce prețuri fantastice au oamenii ăștia, decente, nici măcar comparabile cu vreun restaurant „dă bulivar” dintr-un oraș turistic de pe la noi, nici măcar un produs nu trece de 40 de lei, delicios a fost tot ce-am mâncat, așa că aici am oferit o a doua notă de zece, după cea pentru indicatoare clare, hartă vizibilă și tot ce-a mai fost nevoie pentru orientare).
Să trecem la motivele pentru care am venit aici. Primul pe listă: Alternosfera. Oamenii la ale căror concerte am fost cel mai des în viața asta. Sunt ireproșabili de la un capăt la celălalt, poeții mei preferați de la noi, așa cum îmi place să le spun, cântă piese vechi și mai noi, iar publicul – alcătuit din copii, adolescenți și adulți de vârsta mea – cântă cu ei pe tot parcursul.
Ca de fiecare dată, mă rup de realitatea din jur, de griji, probleme și dureri, și trăiesc, vreme de mai bine de o oră, în „Orașul 511”, cu opriri duioase și pline de forță în teme amoroase și sociale care mă preocupă la fel de mult de fiecare dată. Ocazie și pentru o discuție cu partenerul despre cât de fioroși sunt rockerii în general – cât de „sataniști” părem când vorbim sau cântăm despre nevoia de pace, de iubire și acceptare, despre ironia de a scoate „ochi pentru ochi, pân’ rămânem toți orbi”. Absolut îngrozitor să mergem la concerte rock și să învățăm toleranța când putem merge la adunări religioase unde să ni se predice ura, așa-i?
Până să înceapă Subcarpați, am dat o fugă la scena Lume Nouă, acolo unde Erika Isac deja cânta. Eram tare curioasă să o aud live și mi-am dat seama că îmi lasă o senzație de Delia la început de carieră. Momentan, nu aș spune despre ea că e artist de live, însă nu mai cred, așa cum zice internetul părerolog, că nu are voce, ci doar că nu are forța necesară ca să cânte cât să se audă bine – vocea ei de studio nu-mi pare excesiv modificată, ci doar mai bine scoasă în evidență de un echilibru care lipsește pe scenă. Aș zice că o acoperă negativul pe scenă, iar ea trebuie să strige ca să se audă. Dar cred cu tărie că are nevoie doar de timp și cântări ca să găsească maturitatea aceea a cărei lipsă îi e uneori reproșată. În orice caz, publicul a părut cucerit, a cântat de-s convinsă că măcar câțiva au ajuns acasă fără glas, iar pe Erika o stimez mai ales pentru dimensiunea socială și feministă a activității ei. A făcut deja enorm pentru femei, cu asta putem fi de-acord, cred, fără comentarii. Asta dacă nu suntem Mirei, bineînțeles. Că atunci devine amenințător că femeile au păreri și preferințele legate de propriile corpuri și vieți.
Ne-am întors grăbiți, să nu cumva să ratăm ceva de la Subcarpați, dar am ajuns la timp – am avut vreme chiar și de refill la pahare. Desigur, concertul a început mai târziu decât era anunțat. Știu că-i o practică comună, dar eu nu cred că mă voi putea obișnui vreodată cu ea, sunt pe drum spre era mea de Karen între două vârste.
Merită așteptarea, în orice caz. Am trecut „dintr-o lume-n altă lume” fascinantă, grație colaborărilor excelente de pe scenă: taica Bean a angrenat o echipă impresionantă și-a făcut să sune totul coerent și inedit, m-am bucurat să o descopăr pe Ioana Milculescu (nu o știam, spre marea mea rușine) – ce voce și ce energie!, să ascult orchestra de la Filarmonica Banatul din Timișoara (ce diversitate de instrumente, ce coordonare uimitoare!). Să mergeți să-i vedeți cândva în această combinație, de aveți cândva ocazia, I swear by them! Nu știu ce să zic de unirea forțelor cu DOPE D.O.D, în afară de faptul că e ceva impresionant în sine, făcut să sune unitar și natural, deși complet neașteptat. N-am tresărit în mod special la freestyle-ul de la final, dar publicul din jur a fost în delir și m-am bucurat și eu de bucuria contagioasă.
În final, Editors. E trecut de miezul nopții, suntem obosiți și ne întristează că echipamentul formației n-a ajuns încă. Ocazie să se afișeze #VremÎnSchengen mare și clar, cât să pricepem că nu e rea intenție a organizatorilor ori a formației britanice. Cu toate acestea, Editors s-au decis la un set acustic cu un instrument împrumutat de la un alt artist – din respect pentru toți cei care ar fi dat orice să-i vadă, detaliu care mă face să-i apreciez și mai mult. În locul lor, eu aș fi plecat acasă furioasă. Diferența între nervii mei și profesionalismul desăvârșit se vede și de-aici.
Nu mai stăm foarte mult, însă apuc să-mi amintesc de toate momentele în care m-au salvat, fără să știe, cu muzica lor: toate drumurile făcute cu metrourile goale, de la Universitate până-n Pipera, când lucram la Dilema și eram cea mai tristă și totodată cea mai liberă fată din universul meu, însoțită doar de albumul Violence (2018) pe repeat zi de zi de zi. Coloana sonoră a unui an din viața mea, devenită un fel de imn al autosalvării, îmi trezește acum cele mai plăcute amintiri. Editors, promit să fac tot ce pot să vă văd cât mai des de-acum încolo!
Aflu că Wilkinson n-a mai ajuns, dar că urmează în a doua zi. Toți cei care au avut bilete doar pentru prima zi sunt așteptați, pe baza acelui bilet, să intre la festival și-n a doua zi. Fain, civilizat, iar atitudinile supăraților care caută conspirații pe net în această întârziere de o zi mi se par ilare și disproporționate.
La somn! Pe drum îmi tot promit că nu mai fac duș, atât de obosită mă declar din două-n trei minute. Ajungem după ce așteptăm 7 minute un Uber (O fi mult? O fi puțin?), fac duș în timp ce fredonez cum ce ne unește, ne și desparte și că the saddest thing that I’d ever seen were smokers outside the hospital doors. Mă spăl de două ori pe dinți și de câteva ori în nas – cât pământ am putut inhala și mânca în astea câteva ore! A meritat, somn ușor! Frunzuliță, iarbă deasă…
Ziua 2. Vița de Vie, Lupii lui Calancea și-un pic de Ian
Planurile chiar nu se potrivesc cu cele din târg. Voiam o cafenea de unde să lucrez și o vizită în Parcul Botanic din Timișoara. După ce am văzut că afară e caniculă și am citit un articol care zicea că acest parc e cel mai slab evaluat din țară, am recalculat traseul și mi-am terminat din apartamentul închiriat, de sub aerul condiționat, acest interviu cu Ligia-Verkin Keșișian despre Balkanik Festival 2024. Descopăr că ar trebui să-mi cumpăr pantaloni, am plecat de-acasă cu două rochii și patru tricouri, iar pantalonii i-am pus înapoi în dulap. Poate ieșim, totuși, ca să nu mă duc la festival în șosete și tricou.
Scriu despre prima zi și mă lungesc cu vorba-n taste, se face târziu, aleg una dintre cele două rochii și fugim să prindem ceva lumină naturală. Prea târziu, Vița de Vie a început deja – parcă e o energie mai bună decât am văzut vreodată la un concert de-al lor (bine, ăsta e al treilea la care merg, nu pot vorbi despre întreaga lor carieră, e evident), Adrian Despot comunică ușor cu publicul, este umor și autoironie, toată lumea cântă, un tip din spatele meu răcnește versurile și mi-e deja milă pentru vocea pe care (nu) o să o (mai) aibă mâine.
Vița de Vie e mereu aceeași – în cel mai bun sens posibil, oricât s-ar reinventa sau nu, ca o rețetă la care apelezi când vrei sigur să iasă bine. Și-a ieșit, sunt indiscutabil emblematici pentru muzica de la noi și i-aș lua acasă, alături de alte câteva formații din România, să-mi aline câte-o după-amiază. Spoiler necesar: în Revista Golan #13, ediția de toamnă 2024, care acum e la tipar, colega mea Nicoleta Feraru a realizat un interviu în care Adrian Despot e mai uman și mai cool decât l-am știut vreodată. Poate vreți să țineți minte să căutați revista în scurt timp.
Facem refill la apă și-alte licori până urcă pe scenă Lupii lui Calancea, o descoperire pe care recent am făcut-o pe TikTok, când am zărit niște băieți care m-au făcut să zic mrrr, m-aș uita la ei și live. Se vede că sunt deja pe val și că doar pentru mine-s o noutate: publicul cântă-n delir, se dansează, se strigă, se chiuie, mi se aduce aminte de bucata mea de Moldovă natală, țopăi și eu, fredonez ce-mi mai aduc aminte, plec mulțumită și cu promisiunea de a afla mai multe despre ei, de care sper să mă și țin. Sună nou și vechi totodată ceea ce fac ei, nici nu știam că-n mine zace o așa de mare pasiune pentru folclorul reinterpretat, dar mă bucur de conștientizare. Au fost faini, explozivi, convingători. Ador să văd atâta pasiune în ceea ce fac oamenii, indiferent de domeniul lor. Iar acestor artiști chiar le place să cânte, notez pe întuneric în carnețel.
Trecem și pe la scena cu lume nouă, acolo unde publicul cântă mai tare decât Ian. Ne simțit cam nelalocul nostru, parcă prea împovărați de ani, fără energia necesară, așa că mai recunoaștem o dată meritele publicului, implicit și pe ale artistului, și rupem pământul în drumul nostru spre un pat prietenos.
Ziua 3. Planurile de-acasă nu se potrivesc cu cele de la festival. Și e bine
Uite că visul devine realitate, așa se face că azi e ziua când îmi cumpăr pantaloni, totuși. Și un braț de tricouri de care nici nu știam că am nevoie. Și șosețele colorate. Și mi-aș fi luat și un dinozaur mic, probabil, dar e bine că n-am avut cum și că a lovit responsabilitatea înainte de a fi prea târziu.
Ne decazăm, plănuim să ne găsim ceva de făcut până pe seară, când am vrea să-i vedem pe Nane și Calum Scott. Suntem eclectici în preferințe, v-am zis. Ajungem pe zi la Codru, încă se face curățenie, n-a venit lumea. Stăm, ne hidratăm ca alergați de o specie extraterestră, ciugulim câte ceva, facem fotografii pe unde ieri și-alaltăieri nu se putea arunca un ac – și ăsta era și farmecul, că acum pare totul mai trist și pustiu, mă gândesc cum va fi la final de festival. Dar căldura ne topește, deși mai tragem de noi câteva ore. În final, canicula iese câștigătoare și decidem să fugim spre casă. Cu promisiunea că-l mai prindem pe Calum Scott cândva, pe undeva, oricum parcă nu prea îi știam piesele, oricum strugurii deveniseră brusc un pic acrișori…
Până data viitoare…
Am pus acest titlu vag clișeic ca să vă comunic o certitudine: am venit să testez „terenul” din CODRU, să mă conving că fac tot ce pot să fiu aici și la ediția viitoare. Și pot doar să sper ca atunci să fie un public și mai numeros, chiar dacă nici bilanțul după prima zi din 2024, de exemplu, nu sună rău: peste 25.000 de oameni. Publicul eterogen și bucuria lui la toate evenimentele din cadrul festivalului mă conving de longevitatea posibilă a acestuia. Să ne vedem și la anul!
Fotografii de Anca Zaharia & Andrei Farnaș.
