Câți dintre noi nu ne-am enervat pe curier că a zis că vine apoi nu a mai venit, că a întârziat, că nu a așteptat 5 minute până ne-am căutat noi banii și cheile să coborâm după pachet? Ei bine, eu m-am enervat. De multe ori. Și m-am tot plâns pe Facebook.
Aveam preconcepții despre curieri, în general, dar am început să îmi schimb părerea după ce l-am cunoscut pe S*. El lucrează de aproape un an de zile pentru o firmă de curierat și când ne-am mai întâlnit mi-a povestit tot felul de peripeții prin care a trecut în timpul orelor de program (care sunt multe!). Și așa am început să văd și cealaltă parte a… pachetului. Din acest motiv, l-am rugat pe S. să mă ducă într-o zi cu el la livrat și să mă lase să scriu despre el. Omul nu a stat pe gânduri și într-o dimineață mi-a scris: „Îmbracă-te, azi vii cu mine!”
Așadar, la 10:30 mă lua din fața casei și porneam spre sate. Norocul meu (și ghinionul lui) a fost că am prins o zi foarte grea și obositoare pentru S., fiindcă trebuia să îl înlocuiască pe unul dintre colegii săi. Așadar, avea de făcut ruta lui, care în mod normal este prin mai multe sate din munții Apuseni, dar și ruta colegului, care este exact în partea opusă.
Programul lui S. este în felul următor: între 7:30 și 8:30 vine mașina cu colete, care trebuie descărcată, iar apoi alege coletele care sunt pe ruta lui, le scanează, iar clientul primește mesaj că va fi livrat pachetul în acea zi. Apoi, în jurul orei 10:00 pornește pe traseu. Trebuie explicat că firma de curierat la care lucrează amicul meu nu are program fix, de 8 ore. Angajații merg acasă în momentul în care au terminat de livrat toate coletele. În ziua aceea a avut de livrat 65 de colete, de ridicat alte câteva, toate pe o distanță de aproximativ 300 de kilometri.
Pe drum, S. îmi povestește tot felul de întâmplări: „Am un client fidel. Mereu comandă câte ceva. E abonat. Îi duc coletul, se uită la el, nu îl desface, deși are dreptul, și îmi zice: nu e bun, trimite-l înapoi. Și îl întreb că de unde știe că nu e bun dacă nu a desfăcut. Că știu eu, că nu e culoarea bună. Așa că îl duc înapoi.”
Una dintre întâmplările pe care mi le-a spus a devenit preferata mea și de câte ori mă întâlnesc cu el îl rog să-mi mai povestească o dată: „Aveam de livrat un frigider, e un model mai mare. Când am ajuns în fața blocului, am sunat-o pe doamnă și am întrebat-o dacă a măsurat ușa, dacă încape. Ea mi-a zis că da. Îl sun pe un coleg să mă ajute, că era al dracului de greu. Ne chinuim cu el până la etajul patru, ajungem cu chiu, cu vai și, ce să vezi? Nu încape pe ușă. Am desfăcut ambalajul, nici așa nu încăpea. I-am zis doamnei că ori desfac frigiderul, ori îi desfac ușa. A zis că nu frigiderul, că e nou. Așa că i-am scos ușa din perete, cu rame cu tot. Ce a făcut ea după aceea nu mai știu.”
Primele colete s-au livrat rapid fiindcă S. cunoștea și zona, și oamenii. Apoi, lucrurile au început să se complice. Sună o clientă, întreabă când ajunge cu coletul. „În 15 minute”. Exact 15 minute mai târziu, ne aflam în apropiere de adresă, dar fiindcă eram într-un sătuc, iar ulițele sunt cum sunt și casele nu sunt toate numerotate, nu am știut cu exactitate unde trebuie să ajungă coletul. S. a sunat, dar nu i-a răspuns nimeni, așa că a vrut să plece, că mai erau de livrat aproximativ 60 de colete. „Stai un minut, mai sună o dată și apoi plecăm”, l-am rugat eu. A sunat încă o dată, dar nu a răspuns nimeni. Femeia a revenit cu un telefon o jumătate de oră mai târziu, spunând că ea nu a crezut că va ajunge cu adevărat în 15 minute. „Va trebui să așteptați până luni după colet”, i-a explicat S.
Apoi am mers mai departe, pe ulițe înguste, unele neasfaltate, altele pline de gropi.
„Stați să mă întorc în casă să aduc banii.”
„Stați că tata a comandat coletul și nu mi-a lăsat bani.”
„Dar oare ce e în colet?”
Toate replici pe care le-am auzit de nenumărate ori și am fost uimită cu cât calm a vorbit S. cu toți oamenii care, mai mult s-au mai puțin, l-au încurcat și din cauza cărora a ajuns la o oră mult prea târzie acasă.
Desigur, nu toate interacțiunile au fost rele. Pe una dintre ulițele înguste despre care vorbeam locuia un bărbat, pe care se vedea că are o stare financiară mai bună, dar care vine la țară să mai fugă de căldura de la oraș. Omul a stat de vorbă cu noi, ne-a invitat să bem un pahar de suc, să ne răcorim sau să facem o baie în piscină. S. a refuzat politicos, dar au făcut schimb de numere de telefon, să țină legătura. Mai aveam multe colete de livrat.
Ruta pe care S. nu o cunoștea
Am ajuns și pe ruta pe care S. nu o cunoștea, iar aici a început discuția.
„Să știți că sunt nou pe această rută, am nevoie să îmi spuneți cum să ajung la dumneavoastră”, spunea amicul meu ori de câte ori suna un destinatar.
Oamenii însă, de cele mai multe ori, nici nu știau cum să îi explice să ajungă la ei, în propriul lor sat. Ne-am învârtit, zic eu, de zeci de ori, pierzând aproximativ patru ore ca să livrăm în jur de 20 de colete în trei sate. S., deja obosit și frustrat, s-a uitat la ceas. „E aproape patru și noi încă nu am terminat aici. Până la zece nu ajungem acasă”, a spus apoi, resemnat.
Chiar la ultima livrare de pe ruta colegului, am mai avut parte de oameni frumoși. Acolo, o pensionară ne-a întâmpinat cu cornulețe cu gem calde, proaspăt făcute, ni le-a dat cu drag, iar noi apoi, pe drum, am tot mâncat din ele și ne tot miram cum a putut să fie atât de drăguță. Se gândise că am fost toată ziua pe drumuri.
Livrând colete la munte și admirând peisaje
Era trecut de ora 18:00 când am ajuns pe ruta obișnuită a lui S., în zona de munte, cu peisaje uluitoare, pe care le-am admirat cu nesaț și în acele momente, când priveam munții și văile, cu brazii verzi și ascultam susurul apei, parcă ziua nu mai părea chiar atât de grea.
Aici a durat câteva ore deoarece distanțele între destinatari erau destul de mari, de kilometri întregi. Însă parcă nu a fost atât de greu ca celălalt traseu. Când ne apropiam de ultima casă, ne-am intersectat cu o femeie.
„Nu aveți un colet pentru mine?”
S. o sunase, dar nu îi răspunsese.
„Vă rog, nu vă întoarceți? Că nu am bani la mine și chiar vreau să iau coletul azi”, l-a rugat femeia. În acel moment chiar am crezut că S. își va pierde cumpătul, fiindcă „întoarcerea” însemna 5 kilometri, dar nu a făcut-o. În final, femeia a cerut împrumut banii și totul s-a rezolvat.
Curier în Germania
Astfel de probleme, însă, nu sunt doar la noi, ci și în țările considerate mai civilizate. Am stat de vorbă și cu Cristi, care este curier de ani de zile în Germania. Nici acolo situația nu este mai roz, și acolo există tot felul de personaje care le fac curierilor viața mai grea.
Cea mai des auzită întrebare de Cristi, care e tare brunet, atunci când ajunge acasă la un neamț să livreze ceva și clientul trebuie să-l lase în casă e: „Nu vă supărați, sunteți turc? Ah, român? Vai, ce bine, credeam că sunteți turc; haideți, intrați, sigur”. De asemenea, nemții găsesc tot felul de motive aberante pentru care refuză colete: „Ah, dar e un colț turtit aici” sau „Nu-mi mai place” (la fel, fără să deschidă) sau „Dar nu voiam culoarea asta” (tot fără să deschidă coletul).
Cristi a livrat câțiva ani mobilă, apoi medicamente, acum echipamente medicale și zicea că toți se comportă cam la fel, indiferent de mediul din care vin. De asemenea, în mod normal, Cristi ar trebui să aibă coleg, dar pentru că e străin, șefii săi merg pe principiul „lasă că se descurcă” și el chiar se descurcă, deși face munca pentru două persoane și ia salariu doar pentru una singură. Astfel, ridică lucruri foarte grele, montează mereu lucruri noi, pentru care nu are pregătire (cum a învățat să monteze noptiere, acum trebuie să știe să monteze imprimante pentru spitale, fiecare cu modelul și specificațiile lui, deși pe unele le vede pentru prima oară atunci, când le scoate din cutie, odată cu clientul care se așteaptă să facă magie).
De asemenea, dacă ajunge cu trei minute mai târziu sau mai devreme, primește replica: „Nu mai pot, îmi pare rău, reveniți mâine”.
„Eu nu aș putea face asta”
Să revenim la noi în țară: era trecut de ora 21:00 când am livrat ultimul pachet. Coborând de pe munte, am prins un apus superb. Eu eram obosită, deși nu făcusem nimic decât să analizez ce se întâmplă și să îi pun întrebări lui S. El abia aștepta să ajungă acasă. Însă treaba lui nu era terminată odată cu livrarea ultimului colet, fiindcă trebuia să se întoarcă la sediu, să lase mașina, să predea banii și abia apoi să pornească spre casă, cândva după ora 22:00. S., în acea zi, a lucrat 14 ore. Era extrem de obosit, dar totuși mai avea energia necesară să fredoneze refrenul vreunei melodii.
„Ei, cum ți s-a părut?”, m-a întrebat vesel.
„Mi-a plăcut, dar nu aș putea face asta. Nu aș avea atâta răbdare.”
„E, nu. Mai vii de vreo două ori cu mine și poți să te angajezi, că înveți tot ce ai de făcut. Oricum, ai putea să mai vii cu mine, mi-ai purtat noroc, am tot primit bacșiș. Cred că s-au gândit oamenii care te-au văzut că așa numai bine am bani să te scot la un suc”, a glumit el.
Atunci i-am adresat ultima întrebare pe acea zi:
„De ce îți place să faci asta?”
„Pentru că lucrez cu oamenii”, mi-a răspuns el cât se poate de sincer.
După ce ați citit povestea aceasta sper că ați devenit puțin mai empatici față de oamenii care vă aduc toate chestiile pe care voi le comandați de pe net.
*am preferat să nu divulg numele lui S. fiindcă mă tem că, deși acest articol este unul pozitiv, omul va primi mult hate pentru simplul fapt că oamenii au preconcepții, așa cum am avut și eu.