După șase ani de la Bacalaureat, R.M.N. e al cincilea film al lui Cristian Mungiu (5 și 1/2 dacă punem și omnibusul Amintiri din epoca de aur), prezentat în premieră la Cannes, și al patrulea din Selecția Oficială. Deși criticile îl anunțau ca pe un favorit și sigur pe podium, e primul film al cineastului care nu primește nimic (Mungiu are Palme d’Or pentru 4 3 2 – 2007, premiul de regie pentru După dealuri – 2012 și de scenariu pentru Bacalaureat – 2016, deci n-o fi suficient?). Nici o problemă, premiile sunt premii și filmele sunt filme. Iar valoarea lor poate fi verificată peste ani, atunci cînd vedem dacă au trecut proba timpului sau dacă au fost doar un accident norocos, de moment.
La fel ca în cazul anteriorului său film, Bacalaureat, Mungiu își distribuie filmul imediat în țară prin compania proprie, Mobra Films, premiera fiind imediat după festival, pe 3 iunie. L-am văzut la avanpremiera de gală de la Sala Palatului, o vizionare puternică, intensă, pe un ecran imens. R.M.N. mi se pare cel mai ambițios film al lui Cristian Mungiu (scenarist, regizor, producător) și are mai multe layere de compoziție, deci necesită mai multe vizionări și atenție mărită la detalii. A fost o producție grea, în plină pandemie, ceea ce se vede din fotografiile de presă, dar nu se vede în film, situat în decembrie 2019/ianuarie 2020. E și un R.M.N. care să explice titlul, dar nu e vorba despre asta. Este bazat pe cazul real recent (început de 2020) al muncitorilor sri-lankezi dintr-o comunitate rurală din Transilvania, arhaică, trilingvă (maghiaro-româno-germană), primitivă, apăsătoare, cu tensiuni mocnite care anunță violență.
Are ceva de western (anti-western?), de film american independent, în care un personaj desprins din comunitate se întoarce acasă. Aici este Matthias (Marin Grigore) care vine abrupt de la muncă din Germania la el în sat. Unde e… mai complicat. E un puzzle care se desfășoară lent (filmul are două ore, dar pare mai lung), sunt invariabil piste false, situații și momente aparent fără legătură, numeroase personaje de plan secund și terț, subploturi. Este localizat iarna, cînd vin sărbătorile, tăierea porcului, Crăciunul, Anul nou, Miorița în serbarea școlară, meciul de hochei, balul, pădurea, satul, biserica, fabrica de pîine, pușca, urșii, violoncelul. Copilul, bătrînul, preotul, un ansamblu de actori excelenți și eclectici: Marin Grigore (Matthias), Judith State (Csilla), Măcrina Bârlădeanu (Ana), Orsolya Moldovan (doamna Denes), Andrei Finți (tata Otto), Alin Panc (Traian), József Bíró (preotul catolic), Lucian și Gheorghe Ifrim. Aș vrea să îi menționez și pe cei trei sri-lankezi, Nuwan Karunarathna (Rauffi), Amitha Jayasinghe (Mahinda) și Gihan Edirisinghe (Alick), care înțeleg că sunt actori ocazionali (m-am întreținut cu ei un pic la soareaua de după), scenografia minuțioasă de Simona Pădurețu (Bacalaureat), montajul lui Mircea Olteanu (care a lucrat cu Mungiu la După dealuri și Bacalaureat), și bineînțeles imaginea.
DOP-ul lui Mungiu este din nou Tudor Vladimir Panduru (după Bacalaureat), un alt film în widescreeen, 2.35.1, însă mi s-a părut mai frumos filmat, poate pe undeva în rapeluri cu Întregalde (vezi cronica mea aici). De fapt, toate filmele lui Mungiu de la 4, 3, 2 încoace sunt pe ecran lat, picturale, deși fără gros-planuri, microcosmosuri personale și subiective, pierdute în macro-universuri haotice. O secvență extrem de dificilă, comentată în multe cronici, este un cadru-plan de 17 minute, cu 26 de actori în cadru!
R.M.N. este o radiografie pe ecran lat, un r.m.n. al României (RMN?) și nu numai, al Europei, lumii și societății de azi, o societate eminamente bolnavă, poate cronic, poate incurabil, poate fatal. E un discurs despre xenofobie, toleranță și rasism, tradiție versus intoleranță, dar e și o poveste de dragoste, un observațional naturalist. Putea să se întâmple și în mijlocul societățiii radiografiate de Michael Haneke din Panglica albă (Das Weisse Band), sau din satul din Ascuns/Cache, nu neapărat acestea fiind reperele lui Mungiu. El nu judecă, observă. Cu mijloacele cinematografului, îndeamnă la reflexie. Concluzia o dați singuri, fiecare după caz.
Un interviu de la Cannes cu regizorul din Films in Frame aici și un interviu în engleză aici.
