În mod curios, acum în cinematografe (limited) rulează un film rusesc. Febra lui Petrov/Petrovy v grippe, de Kiril Serebrennikov. Controversat de văzut la cinema în vremurile astea controversate și convulsive, și dacă îl recomand devin și eu controversat. Pentru că am făcut-o deja și mi s-a reproșat aprig, cum poți să vezi film rusesc ACUM?
Care e legătura, nu e un film care face apologia sau reclama unui regim bolnav, ci exact opusul. E o operă de artă care trebuie să fie văzută, să circule. E un Eveniment în contextul rarefiat al distribuției filmelor de artă în circuitul de cinema. Iar eu nu am mai văzut un film rusesc în cinema la noi din 2019. Sau văzut filme rusești în cinema în ultimul deceniu cîte numeri pe degete. E adevărat, am văzut recent Misterul Diatlov pe TIFF Unlimited, serial despre care am scris aici.
Kiril Serebrennikov este un regizor rus dizident care a stat în arest la domiciliu ultimii trei ani și autoritățile de la Moscova nu l-au lăsat să vină la Cannes, unde avea filme selecționate, nici în 2018, nici în 2021. Abia acum, în ianuarie 2022, i-au dat drumul din Rusia, nu se știe cum și de ce și a ajuns la Hamburg, unde are o rezidență artistică. Este directorul artistic al teatrului Gogol, motiv pentru care a fost arestat, pentru fraudă zice-se, dar clar pe linie politică.
El a avut pînă acum la Cannes Muchenik/Studentul (2016) în secțiunea un Certain Regard, apoi în selecția oficială Leto/O vară rock’n roll (2018) și Febra lui Petrov anul trecut. Aceste filme, extrem de diferite, dar clar cu mesaj și personalitate deranjante politicii Moscovei, au fost distribuie și în cinematografele românești. Cu tot boicotul adresat Rusiei, noul său film (Soția lui Ceaikovski), este în selecția oficială la Cannes anul acesta, unde Serebrennikov va putea fi prezent.
Febra lui Petrov este o ecranizare liberă după un roman de Alexei Salnikov, care înțeleg că a fost tradus și în românește. Nu prea poate fi povestit, trebuie văzut pentru a fi crezut. Este sau nu o anatomie suprarealistă a Rusiei post-sovietice, un coșmar subiectiv în care lucrurile mai mult sunt imaginate decât se întîmplă. Petrov (Semyon Serzin) este artist de benzi desenate, e bolnav cu frisoane, are gripă, are halucinații, rememorează lucruri din trecut, visează. Totul se întîmplă într-o singură zi și mai ales nu se întîmplă. Sunt scene și vignete fără consecvență temporală, secvențe violente, viscerale, spații sordide, gălăgie, tumult, isterie. La o durată epică de 2 ore și 25 de minute, filmul e un mindfucktrip realizat într-un stil schizoid, dar extrem de virtuoz vizual. A luat și premiul comisiei tehnice la Cannes (CST) pentru cea mai bună imagine. Are treceri într-un alb-negru superb, la fel ca Leto, anteriorul poem rock al lui Serebrennikov, care e filmat în întregime în alb-negru. Filmul are un sound design extraordinar și o partitură sonoră, specială, halucinantă și ea, care face parte din narațiunea filmului la fel ca un personaj. Muzica e făcută de Aidar Salakhov, acordeonist extraordinaire, care apare și în film (și Iarna lui Vivaldi reinterpretată de alt acordeonist, Aydar Gaynullin), plus piese de trupe rock rusești (Nol, The Retuses, Husky) cu o versiune foarte cool la Tupelo, piesa Nick Cave & the Bad Seeds. Recomand soundtrack-ul spre audiție, îl găsiți pe Spotify. Dar versurile pieselor sunt la fel de importante, la fel ca și poeziile din film, Serebrennikov a zis că așa îl poate transla cel mai bine pe Salnikov. A ieșit un film febril, haotic, dezlănțuit ca o tornadă, care închide personajele și spațiul într-o lume proprie. One-of-a-kind.
Mai jos, un Q&A video cu Serebrennikov de la Cannes 2021 (în engleză).
