Am fost întrebată recent de ce îmi place să merg la cinema. Și deși consider că cine îmi pune o astfel de întrebare nu o să-mi înțeleagă niciodată răspunsul, tot o să mă străduiesc să molipsesc persoana respectivă cu entuziasmul meu. Cel mai potrivit răspuns ar fi cel care mă izbește în față la fiecare vizionare în sala IMAX: prefer să fiu parte din film, nu doar un simplu spectator. Or la mine acasă, indiferent cât de mare este ecranul, nu pot să fiu mai mult decât un spectator și ăla neatent. Mai o postare, mai un reel, mai o manichiură, mai un shopping online, încât de multe ori simt că trec prin Netflix ca rața prin apă. Când sunt în sala de cinema, cu foarte puține excepții, uit complet de telefon, sunt doar eu și povestea din fața mea.
Cel mai sincer, însă, ar fi răspunsul care mi se relevă de fiecare dată când merg la Elvire Popesco, Union sau MȚR: pentru filme ca Alcarras. Pentru filme-emoție care poate că altfel ar trece neobservate și nu aș ști niciodată ce minunăție am ratat. Și ce bine că nu am ratat Alcarras, câștigătorul Ursului de Aur la ediția Berlinale din acest an și noul meu reper cinematografic în materie de piersici (primul și singurul, până acum, fiind supremul Call Me By Your Name).
Alcarras este numele unui sătuc din regiunea Catalonia, unde a crescut regizoarea Carla Simon, iar această legătură transpare pe toată durata celor două ore. Un film călduros și molcom, ca o vară pe care o trăiești din plin, chiar dacă simți apăsarea iernii iminente. Iarna fiind, în cazul de față, o metaforă pentru progresul tehnologiei în detrimentul micilor fermieri, pentru care munca manuală este sfântă. Când viitorul amenință să îți dea peste cap generații întregi de tradiții și obișnuințe, accepți schimbarea sau i te opui, trăind și mai intens prezentul?
Impregnat de mirosul piersicilor în pârg, infuzat de inocența copilăriei și rebeliunea adolescenței, cu Patrona lui Lao Ra pe fundal de suficiente ori cât să-ți rămână în minte, Alcarras te rupe de agitația cotidiană și te transpune în livada familiei Sole – teren de joacă, sală de repetiții, sursă de venit, izvor de iluzii și de frustrări, oază de liniște, birou de teme, locul cântecelor și al reuniunilor zgomotoase. O frântură de viață atât de palpabilă și veridică, încât ai senzația că te uiți la un documentar, că actorii — care nici nu sunt, de fapt, actori profesioniști, ci localnici — doar își văd de ritmul lor de zi cu zi, nu urmează un scenariu prestabilit.
Alcarras este intim și poetic — reușește să te atragă în vâltoarea și candoarea sa, deși nu se întâmplă prea multe. „Doar” viața, așa cum e ea: demnă de un film. Cu suflet. Mergeți pe încredere, așa cum fac eu cu toate filmele aduse de cei de la Bad Unicorn, și vedeți-l/trăiți-l la cinema.
