Am 16 ani, ascult rock, cartea mea preferată e Crimă și pedeapsă și, când cineva mă întreabă care e culoarea mea preferată, stau să mă gândesc puțin. Prima culoare care-mi vine-n cap e roz pal, dar răspund roșu sau mov, câteodată chiar albastru, pentru că nu vreau să fiu văzută o fată tipică și superficială căreia-i plac chestiile „de fete”. Vreau să vorbesc despre lucruri mari și importante, să fiu considerată inteligentă și interesantă, iar rozul nu pare să mă ajute prea mult la asta — în plus, ce-mi pasă mie de chestiile astea? Îmi antrenez constant (și fără prea mare dificultate, e drept) dezinteresul pentru aspectul meu fizic, pentru îmbrăcăminte și stil.
Nu pierd nicio ocazie să mă arunc într-o discuție în contradictoriu, îmi place să jonglez cu argumentele și să înving de fiecare dată când am ocazia, ocazional chiar și în dispute cu profesorii. Refuz să învăț să gătesc pentru că eu nu vreau să devin o femeie la cratiță. Dar undeva, într-un unghi ascuns al minții mele, îmi place al naibii de mult rozul pal, chiar dacă e anul când descopăr Battlelore și mi se pare că heavy metal-ul e posibil cea mai mișto chestie făcută vreodată. Nu mă opresc să mă gândesc prea mult la identitatea mea pentru că e și-așa șubredă — dar deja știu că e ceva inconsecvent aici, că nu poate să-ți placă și roz și heavy metal, să asculți și Taylor Swift și Megadeth, că nu poți să fii și fată și băiat în același timp. Pentru că mă apasă, ignor apăsarea, mă înfurii, reacționez tot mai des și, ca o consecință, într-o zi sunt deja feministă.
Am 29 de ani și o fetiță căreia am început să-i spun des că, de fapt, culorile nu au gen. Vine acasă de la grădiniță într-o zi și îmi spune: roșu e pentru fete, albastru pentru băieți! Mă irită pe timpan, dar încerc să nu reacționez, îmi dau seama că la grădi se aud tot felul de lucruri. Nu doar pentru că fiecare părinte își educă cum știe mai bine copilul acasă, nu doar pentru că (și) educatoarele au prejudecăți de gen, dar și pentru că ei au propriile personalități și idei, scot concluzii și singuri. Cu toate astea, eu nu sunt pregătită să o las pe fetița mea să creadă că roșul sau albastrul (sau orice culoare) are o marcă, că aparține numai unei categorii de persoane.
Le plac lucrurile sigure, repetitive, ceea ce e firesc, ceea ce e uneori un alint chiar și pentru noi, adulții. Cu toate astea, nu i-am spus niciodată că poate (sau nu) să facă un lucru pentru că e fetiță. Nu are voie să facă un lucru pentru că nu e pentru vârsta ei, e periculos — sau orice alt motiv mai mult sau mai puțin întemeiat. Dar niciodată nu i-am spus că nu poate să poarte un lucru pentru că e fată. Doi ani la rând a fost costumată în Spiderman la petrecerile de Halloween. Multă vreme nu i-au plăcut fustele, doar anul ăsta a început să le suporte, cu toate că preferă pantalonii, dar îi plac și rochițele. Poartă culori diverse, are preferințe, două din tricourile ei preferate sunt albastru și gri, cu Patrula Cățelușilor, are șosete cu Peppa Pig, dar și cu Spiderman. Multă vreme credea că poate face o tranziție între fată și băiat, nu era un proces identitar, cât un produs al educației primite: nu i s-a spus niciodată acasă că e fetiță și de aceea face sau nu face un lucru.
Cu toate astea, ai foarte puțin control asupra copiilor tăi — ceea ce e bine și înfricoșător în același timp. Când se joacă pe afară, copiii fac tabere, fetele cu fetele, băieții cu băieții, părinții încurajează anumite comportamente pe care le asociază genului. Nu e doar culoarea, nu e doar îmbrăcămintea, sunt o grămadă de lucruri care duc la judecata de gen — și, ca societate, încă ne creștem copiii așa. Încă îi delimităm, le punem etichete legate strict de genul lor. Ca un copil care a avut tendințe de fluiditate de gen pe care nu a știut să le internalizeze, pe care le-a îngropat treptat din pricina educației și culturii în care a crescut — vreau să fiu un adult (și o mamă) mai responsabilă și mai atentă la asta. Așa că, deși știu că nu poți face mare lucru în privința asta, când copilul meu îmi repetă că roșu e pentru fete și albastru pentru băieți, îi zic mereu: „Culorile nu au gen. Fiecare poate să poarte ce vrea”.
Chiar dacă știu că, de fapt, nu e chiar așa. Că există încă multă presiune și un băiat nu o să poată purta cu ușurință roz (fără să fie bullied), în vreme ce, da, o fată o să poată purta albastru cu mai puțină presiune mentală. În cap îmi rulează o imagine cu noi intrând în magazin și vânzătoarea aducându-i fiicei mele o pereche de adidași roz, fără ca eu să fi menționat altceva decât „vrem adidași” și acompaniindu-și gestul cu replica: „uite unii frumoși, de fete”.
Într-o zi, A. îi purta șosetele surorii sale, și B. râdea de el, ia uite, ai șosete de fete, hahahaha! Mie șosetele alea mi se păreau universale și foarte simpatice, dar disconfortul băiatului era mai mult decât vizibil. M-am simțit tristă atunci, dar și neputincioasă. Pentru că sunt atât de puține lucruri pe care le putem face. Le-am zis că e în regulă să poarte ce șosete vor, că nu mi se par de fete, ce-are, sunt niște șosete super-mișto. Dar sunt departe eu de a fi această mamă-guru în d-ale parentingului și acurateții (politice, de gen, orice). Pe scurt, fac ce pot, ceea ce poate fi adesea un motiv de frustrare — că nu poți face, de fapt, mare lucru. Îi înțeleg și pe părinții care nu își dau seama cât de important e să nu le determinăm genul — cei mai mulți, sunt sigură, nu își dau seama pentru că au crescut în același spirit și nu văd nimic în neregulă cu asta.
Și poate că nu ar fi dacă nu ar exista copii care nu ar vrea să se conformeze acestor norme și care suferă când o fac — pentru că nu au de ales. Ca un băiat care se tunde pentru că râd copiii (și profesorii!) de el la școală că are părul lung. Ca o fată de care se iau toți că are părul scurt și o pun, de exemplu, să joace toate rolurile de băieți pentru că are părul scurt și, deci, arată ca un băiat. Personajul lui Ocean Vuong din Pe pământ suntem strălucitori o clipă are o bicicletă roz și este bătut din cauza asta — romanul este (semi)autobiografic și nici nu contează dacă scena asta are cu adevărat loc sau nu în viața autorului pentru că ea de fapt are o corespondență directă în realitate. Ocean Vuong vorbește des despre o cultură a masculinității (o să zicem toxice) americane, ca persoană queer și de culoare.
Cineva, din dorința de a-mi răsturna argumentarea, mi-a zis de curând: ia încearcă să-ți imaginezi un bărbat tot în roz! Ție ți se mai pare că ăsta e bărbat? Mi-a venit să râd pentru că tot ce făcea era să strige un slogan al educației și prejudecăților pe care le-a internalizat: masculinitatea nu poate fi roz! Aceeași persoană a recunoscut că are totuși niște cămăși mai roz, care merg la costum, doar cu anumite ocazii, dar că treaba era cu îmbrăcat tot în roz, ce n-am înțeles? Sunt multe probleme aici: nu doar de internalizare, de cum vedem lucrurile, dar și acest interes crescând pentru viețile altora. Dacă o persoană se simte confortabil toată în roz, care-i problema?
Definim și răsdefinim genurile cu aceste prejudecăți și atunci credem că da, o culoare definește un gen — când, desigur, ăsta e de fapt un sofism. O culoare definește un gen doar în măsura în care există un bagaj cultural și tradițional care determină această definiție. Ce ar zice aceste persoane dacă le-am spune că, de fapt, înainte era invers? Că înainte rozul era pentru băieți și albastrul pentru fete? Argumentul era simplu, rozul era considerată o culoare puternică, aprinsă, care dădea impresia de virilitate și putere, în vreme ce albastrul era mai fin și mai frumos, se potrivea mai mult cu delicatețea fetelor? În anul de grație 1918 bebelușii băieți erau îmbrăcați în roz și bebelușele fetițe în albastru: poți citi mai multe despre asta într-un mic articol care detaliază subiectul: The History of Pink for Girls, Blue for Boys.
Dacă te întrebi De ce roz pentru fete și albastru pentru băieți? Atunci răspunsul s-ar putea să fie: din greșeală! E o invenție: noi oamenii suntem super-buni la asta, dăm semnificații și definiții, facem asocieri aleatorii. Într-un articol mic numit chiar așa: Sexism in Colors – Why is Pink for Girls and Blue for Boys? , Maleigha Michael vorbește despre istoria acestor culori asociate genului, trăgând cam aceleași concluzii, spunându-ne chiar că e cam demodat să le mai determinăm genul copiilor prin culori. A prins și la noi treaba cu gender-reveal, unde se fac petreceri pentru a le arăta celorlalți ce gen o să aibă copilul nostru, alegem albastru pentru băieței și roz pentru fetițe. Culmea acestui obicei e cuplul care a colorat o cascadă în albastru cu ocazia asta , iar în această tăcere jenantă eu îmi amintesc doar ceea ce mi-a povestit cineva de curând, cum o mamă era foarte tristă să afle că o să aibă fetiță, când toată familia aștepta un băiat.
O să să zici că sunt chestii mai importante decât culorile pe care le poartă copiii, dar adevărul e că aceste lucruri mici duc la prejudecățile de gen. În cartea sa Pink and Blue: Telling the Girls from Boys in America, Jo B. Paoletti vorbește despre importanța asocierii culorilor cu genul și cât de nociv poate fi acest lucru, alegem hainele, jucăriile, lucrurile pentru copii nu doar pentru că au o anumită culoare, ci pentru că acea anumită culoare ar trebui să determine, din punct de vedere cultural, un anumit tip de personalitate. Le luăm pistoale băieților ca să fie puternici și gata de luptă (nu neapărat în război, ci ca formă de masculinitate), iar fetelor bebeluși și păpuși, ele trebuie să fie blânde și docile — cum, de fapt, doar și sunt, fiind fete…
Nu e natural ca fetele să poarte roz și băieții albastru
Problema cu alegerea hainelor și lucrurilor după o anumită formă și culoare este că transmite un anumit tip de comportament „dorit” copilului tău. Îl inhibă, îl mulează, îi determină comportamente — sunt multe lucruri de zis aici și nu se termină doar la culori. Dar azi aș vrea să vorbim despre culori și despre cum acestea, de fapt, nu sunt criterii intrinseci. Nu e natural ca fetele să poarte roz și băieții albastru: aceste culori nu le determină personalitatea în mod natural, ci fabricat: noi le-am pus un nume acestor culori, le-am dat o semnificație și puterea de a defini ceva prin existența lor (lucruri care, atenție, se schimbă în timp)! Dovada e că într-un anumit moment al istoriei culorile erau inversate.
Eu aș merge și mai departe și aș vorbi despre cât de mult ne modelează percepția (și chiar evoluția creierului) cultura și educația pe care le primim: în acest sens, ne putem baza pe lucrurile despre care vorbește Lisa Feldman Barrett în cartea sa despre creier: Șapte lecții și jumătate despre creier. Am scris mai pe larg despre această carte pe blogul personal, dar ce e de reținut aici, pe scurt, e că nu ne naștem cu o cunoaștere prestabilită asupra lumii. Creierul nostru nu e destinat gândirii, cât supraviețuirii, și toate normele noastre sunt de fapt invenții (care, de multe ori, sunt bune: de fapt, eu cred cu tărie că avem nevoie de ele pentru a fi civilizați). Însă astfel se formează și prejudecățile. Nu există nimic apriori în ceea ce privește comportamentul nostru de gen, nu există nimic care să ne spună ce culori ar trebui să poarte fetele și ce culori ar trebui să poarte băieții. Ce avem, însă, este cultură, educație și multă prejudecată.
Creierul nostru se dezvoltă până la 25 de ani, iar copiii, după cum știm, sunt ca niște bureței, absorb tot ce le dai și fac ceva cu asta. Învață. Formează judecăți și prejudecăți. Dacă tu îți îmbraci băiatul în albastru și îi spui că e o culoare de băieți, atunci el o să te creadă. Dacă tu îți îmbraci fetița în roz cu fundițe și îi spui că e o culoare de fete, o să te creadă. Dar ce îi spui tu nu este o lege universală, nu este nici măcar un fapt, e doar o credință perpetuată în societatea în care trăiești. Problema adevărată nu e că fetele poartă roz și băieții albastru, problema adevărată e că începem să le formăm o anumită percepție asupra realității de când sunt foarte mici. Sigur, lucrul ăsta e inevitabil, dar poate că avem responsabilitatea, ca părinți, să fim mai atenți la chestia asta. Azi îi spui că albastru e pentru băieți, mâine îi iei doar mașinuțe și puști, bicicletă și playstation, iar poimâine îi spui că băieții nu plâng, că băieții trebuie să fie puternici, că băieților nu trebuie să le placă chestiile „drăguțe”, că alea sunt pentru fetițe.
Copilul tău iese afară cu alți copii și împărtășește aceste informații: nu e doar inevitabil, dar probabil că și ceilalți copii vor zice același lucru. Așa că atunci când un băiat o să poarte o culoare „drăguță”, o să fie bullied și o să se râdă de el, o să fie bătut. E iar inevitabil. Nu ne putem proteja mai deloc copiii. Nu avem cine știe ce control. Tot ce avem e educația de-acasă, discuțiile cu ei, relația noastră — în rest, sunt cam singuri în societate, la locul de joacă, la grădi, la școală, unde singuri trebuie să învețe să facă față situațiilor.
Atunci, ce sens mai are să zicem toate astea? Pentru că eu nu i-am spus niciodată fiicei mele ce e de fete și ce de băieți. Pentru că ea a ales singură să se joace cu bebeluși, dar și cu mașini, îi plac păpușile, dar și supereroii, pentru că m-a durut groaznic când a venit acasă și mi-a spus că albastrul e pentru băieți deși multă vreme fusese culoarea ei preferată. Cu toate că eu îi spun că nu au gen culorile (și mai repetă și ea asta, tot auzindu-mă pe mine), totuși se reîntoarce la prejudecata pe care a învățat-o în afara casei. Dar cred că trebuie să vorbim și să scriem despre lucrurile astea pentru că le furăm o anumită libertate identitară copiilor. Sunt băieți cărora le-ar plăcea să se îmbrace mai colorat. Sunt fete considerate mai „băiețoase”. Multe mame mi-au spus: ah, fii-mea e băiețoasă, nu e cuminte deloc! Dar poate ce ar trebui să spună e că are un copil plin de energie care, da, nu e cuminte deloc, știm noi toți cum e asta— nu-i ușor să crești un copil care „pare” că nu ascultă nimic din ce spui și nu îl poți „controla”.
Dar acestea, ca și rozul și albastru, nu sunt trăsături de gen, ci de personalitate. Le facem un deserviciu imens oferindu-le un gen la fiecare pas, determinându-le comportamente și chiar trăsături de personalitate din direcția genului, le furăm ceva din ceea ce ar putea fi. O să spui, nu e mare brânză că băieții nu poartă roz. Și poate că nu e. Dar ce e mare brânză e că le determinăm roluri de gen care le pot afecta comportamentul mai târziu. Într-un articol simpatic, un unchi povestește despre gen și roluri la toddleri, vorbind despre nepoții săi, și notează cum culorile sunt un prim pas de delimitare care se răsfrânge apoi și asupra jucăriilor pe care le alegem și, implicit, a rolurilor pe care le oferim copiilor (lucruri perpetuate aproape crud la locul de joacă pentru că știm cu toții că nu sunt tocmai delicați copiii). Nu, nu e mare brânză că un băiat nu poartă roz. Ce e mare brânză e ca un băiat să vrea să poarte roz și să nu poată — pentru că o să se râdă de el, o să fie poate bătut, o să fie considerat „fetiță”. Băiețelul ăsta deja știe ce e masculinitatea. De abia asta mi se pare grav și-mi sfâșie inima.
