Noul film Albă ca Zăpada, produs de Disney, a generat imediat după premieră numeroase controverse, care au contribuit la obținerea unui rating de 2.0 pe IMDb. Un alt exemplu de adaptare a unui basm clasic, filmul regizat de Marc Webb este considerat totuși un film prea adaptat contextului contemporan, unde contează mai mult tematicile abordate decât alegerile creative ale regizorului sau alte elemente care stau în general la baza unei astfel de producții cinematografice.
Prin reacțiile extreme pe care le-a generat, filmul Albă ca Zăpada ne oferă ocazia să reflectăm mai degrabă asupra modului în care am ajuns să consumăm produsele culturale în era digitală. De ce ne simțim atât de implicați emoțional când o poveste se schimbă? Cât de mult din criticile noastre provin dintr-o analiză reală și cât din dorința de a ne arăta superioritatea? Filmul, în esență, devine o oglindă – nu doar pentru personajele sale, ci și pentru publicul care îl judecă.
Cea dintâi sursă de dispută a fost alegerea actriței Rachel Zegler, de origine latino-americană, în rolul principal, în loc de înlocuirea acesteia cu o actriță care să aibă trăsături evident caucaziene. De dragul incluziunii și al abordării diversității, Albă ca Zăpada nu mai este data aceasta o tânără cu pielea albă ca laptele: din descrierea regăsită în basm, în ceea ce o privește pe Albă ca Zăpada, au rămas doar buzele (oarecum) roșii ca sângele și părul negru ca abanosul. În această reinterpretare, dacă îmi amintesc bine, personajul principal poartă acest nume doar fiindcă a supraviețuit unei cumplite furtuni de zăpadă atunci când era copil.
În calitate de mare fan Disney, care nu apreciază în general remake-urile și schimbările cu care acestea vin la pachet în ceea ce privește narațiunea originală, mie mi-a plăcut până la urmă varianta asta. Mi-o fi fost dor de acel cârlig care mă trage în lumea unui basm preferat, habar nu am. Ce-i drept, am discutat apoi, vreo două ore, despre schimbările evidente menționate deja pe întreg internetul (și pe care nu le voi puncta decât parțial), însă cele 109 de minute de film pe mine m-au ținut suficient de strâns în magicul univers Disney. Parcă am avut ochi mari și mulți de muscă, suficient cât să pot viziona filmul ba asemenea unui copil, ca prima dată, ba m-am metamorfozat în adultul critic care într-un final doar a ironizat, prin comparație, cele două versiuni ale acestei povești.
Filmul reinterpretează personajele tradiționale, aducând în prim-plan o Albă ca Zăpada mai independentă și mai activă, care nu așteaptă pasivă ajutorul prințului, ci își urmează propriile valori și acțiuni. Această schimbare reflectă o viziune modernă asupra rolurilor de gen și despre cum putem reimagina personaje clasice pentru a le face mai relevante și inspiratoare pentru publicul de azi, mai ales pentru cel tânăr. Această alegere este importantă dacă ne gândim la faptul că filmele Disney au fost criticate în trecut pentru portretizarea unor figuri feminine pasive, care se definesc doar prin relațiile lor cu bărbații, dar ar trebui să nu ignorăm oricum contextul istoric, oricât de nedrept ar fi el în privința rolurilor de gen.
Filmul este așadar criticat pentru îndepărtarea de povestea originală, însă are și alte elemente noi, care merită explorate nu filosofic, ci mai degrabă cinematografic. Este utilizat avansat CGI, iar asta creează destul de satisfăcător acea atmosferă de vis și pare că nu compromite deloc estetica clasică a basmului. Elementele astea tehnice sunt integrate numai bine și susțin narațiunea fără să o eclipseze totuși. Datorită acestor aspecte tehnice, în film nu avem un castel real, o pădure reală sau un sat anume de pe teritoriul Germaniei deoarece toate acestea nu apar altfel decât animate. Până la urmă, este vorba despre un spațiu imaginar.
Nu m-a deranjat musai asta, însă aspectul care m-a dezamăgit a fost cu privire la vestimentația personajelor importante și prezența elementelor minime de decor. Bijuteriile pe care le poartă Regina rea arată ca niște diamante de butic, asemenea celor de tip surpriză pe care le găseam în pungile cu pufuleți. Costumul ei este de aceeași calitate estetică îndoielnică, cu pseudonestemate aplicate, care nu amintesc deloc de alte aparente pietre prețioase pe care le mai vedem în butaforiile mai reușite ale altor producții. De asemenea, diadema pe care o poartă, deși încearcă să imite estetica din tehnica vitraliului, aici apare asemenea accesoriilor de carnaval pe care copiii obișnuiesc în zilele noastre să le împrumute la petreceri din recuzita vreunui clovn.
În ciuda argumentelor negative legate de distorsionarea poveștii originale, cred că filmul poate rămâne un simplu exemplu despre cum putem regândi și actualiza mituri și basme, aducându-le într-un context strict educativ deși a provocat déjà suficiente reacții. Și eu prefer ca cele mai importante aspecte ale unui basm să rămână așa cum le știu, iar valorile contemporaneității legate de diversitate, în sens larg, să fie incluse în cinematografie și în alte arte mai degrabă atunci când este vorba despre basmele și scenariile scrise în prezent. Până la urmă în felul acesta pot fi reflectate cu acuratețea așteptată tendințele caracteristice anumitor decenii și curente artistice.
Ei bine, ca să mă întorc la diferențe, reprezentarea piticilor este din punct de vedere vizual cam ce te-ai aștepta, atât că din cauza acestei corectitudini politice, acum ei sunt numiți creaturi magice. De asemenea, pare că se descurcă foarte bine lucrând, făcând curățenie (la indicațiile personajului principal) și având o viață lungă și retrasă între ziua de muncă și confortul casei din pădure. Apoi, prințul nu este nici el tocmai prinț, și nici nu devine, ci este un tâlhar despre care se consideră că mai degrabă o urmărește-hărțuiește pe Albă ca Zăpada, dar fiindcă eu nu vreau să intru în aceste detalii, hai să punctez alte lucruri.
Filmul abordează tematici universale legate de curaj, auto-descoperire și luptă pentru dreptate. Aceste teme reflectă complexitatea relațiilor umane și puterea individualității, aspecte care pot reîntineri valorile unei povești care a fost spusă oricum în nenumărate variante, dar care acum capătă o nouă dimensiune, poate exagerată, în contextul schimbărilor din societatea modernă. Totuși, mie mi-a plăcut că the princess saves herself in this one. Își recuperează regatul fără să aibă nevoie de un prinț și ei nu trăiesc împreună fericiți până la adânci bătrâneți fiindcă povestea nu se termină de data aceasta odată cu sărutul care rupe blestemul. Și deși finalul ne prezintă o atmosferă festivă, în care locuitorii din regat sunt din nou fericiți și pregătiți de sărbătoare, asta se întâmplă mai degrabă fiindcă este celebrat succesul cu care Albă ca Zăpada a reușit să înfrunte răul apelând la propriul curaj, o forță declanșată de iubirea față de oameni și de necesitatea de a fi reinstaurată dreptatea.
În cele din urmă, dincolo de faptul că Rachel Zegle și Gal Gadot (care o interpretează pe regina cea rea) au fost implicate în controverse politice, iar pozițiile lor publice au generat apeluri la boicot din partea unor grupuri de spectatori, eu zic în continuare că acest film ar trebui să fie cel puțin ultima sclipire a nostalgiei noastre față de animația Disney din 1937 și totodată față de basmul scris de Frații Grimm, publicat în anul 1812 (dacă tot vrem să înțelegem până la capăt diferențele de viziune și lipsa sau, după caz, prezența corectitudinii politice). Altfel, cine nu duce ironii sau nu face față prezentului, cine nu poate accepta decât propria viziune asupra conținutului artistic, să nu se ducă la film. Asta ar fi lecția despre vanitate: o vanitate colectivă în epoca digitală, unde criticile intense și disproporționate scot la iveală nevoia de a ne afirma gusturile, fidelitatea față de acea versiune pură a copilăriei și mai ales superioritatea culturală.
