De curând am citit cartea lui Gabor Mate despre ADHD: Minți împrăștiate. Originile și vindecarea tulburării de deficit de atenție. Mărturisesc că titlul m-a debusolat. Chiar dacă neavând o pregătire specializată în direcția asta, n-am făcut Psihologie și nici nu citesc recurent articole științifice pe tema asta, m-am simțit puțin confuză, dacă nu chiar pierdută în spațiu în ceea ce privește vindecarea. Mai ales întrucât din puținele mele cunoștințe trăsesem concluzia că neurodivergența nu se vindecă, la o adică nici nu e ceva de vindecat pentru că are în mare parte legătură cu modul în care funcționează creierul. Creier care, desigur, la rândul lui, poate fi stimulat cu medicamente potrivite care pot sau nu să țină în frâu anumite simptome, „deficiențe” sau pur și simplu să atenueze o funcționare haotică a minții. Sigur că, neștiind prea multe despre asta, nu am vrut să trag concluzii pripite.
Mi-am păstrat scepticismul până la final în ceea ce privește terminologia asta a vindecării pe care o consider, într-un final, nu neapărat defectuoasă, cât amăgitoare și ușor insensibilă atunci când vorbim despre persoane care se luptă cu forme severe de ADHD în fiecare zi, dar și pentru părinții care fac eforturi să-și ajute copiii cu ADHD. E periculos nu pentru că ar putea părea o minciună, poate că nu e vorba despre asta, ci setează niște așteptări nerealiste. În mod real, deficitul de atenție nu pare că se vindecă, ci se diminuează prin tehnici și mecanisme. Desigur, nefiind specialistă, nu pot trage aceste concluzii altfel decât ca cititoare sceptică cu o oarecare capacitate argumentativă.
Fete versus băieți cu ADHD
Cartea mi s-a părut și interesantă, și utilă. Nu știu dacă este neapărat cea mai bună carte pentru familiarizarea cu terminologia și problematica ADHD-ului. Pentru că am citit mai multe articole pe tema asta în ultima vreme, am ajuns la cartea lui Gabor Mate cu o anumită experiență, așa că scopul meu nu a fost să aflu ce este ADHD sau cum se manifestă. Am vrut, mai degrabă, să îmi lărgesc orizonturile și să mă ancorez poate într-o direcție mai sigură și în ceea ce privește metodele terapeutice eficiente.
Cartea lui Gabor Mate a fost publicată în 1999 și nu cred că versiunea pe care am citit-o eu este revizuită — dacă este, acest lucru nu e menționat nicăieri. În acești mai bine de 20 de ani, multe lucruri sunt sigură că s-au schimbat în ceea ce privește descoperirile științifice despre ADHD, inclusiv în ceea ce privește practica clinică și terapia.
De asemenea, Gabor Mate folosește terminologia de ADD, care astăzi nu mai este de actualitate, pentru că acesta vorbește în principiu direct despre deficitul de atenție. Ce mi se pare esențial de știut aici este faptul că foarte mult timp fetele nu erau diagnosticate cu ADHD și era considerată o tulburare specifică băieților — există mult mai puțină literatură de specialitate pe tema ADHD-ului la fete decât la băieți. Chiar și astăzi există prejudecăți în acest sens — poate de aceea s-a preferat la un moment dat terminologia ADD în loc de ADHD, care punea accent pe deficitul de atenție și nu pe hiperactivitate. Hiperactivitatea se poate manifesta diferit la fete, un lucru care poate avea legătură directă cu modul în care sunt crescute fetele, acestea învățând de mici să mascheze anumite comportamente.
De exemplu, dacă un băiat cu ADHD tipic nu are stare și sare de colo-colo (nu neapărat, dar de dragul ilustrării), o fată cu ADHD o să stea în bancă absentă și o să pară „visătoare”. Astăzi însă pare că s-a ajuns la un consens în privința faptului că toate formele de ADHD au și hiperactivitatea ca componentă, doar că aceasta se manifestă diferit în funcție de individ, educație, mediu și factori care au putut duce la o reacție sau alta.
Cartea e plăcută de citit, curge repede și e clară, astfel încât simt că un cititor va fi foarte ușor sedus de oratoria lui Mate. De aceea îmi doresc să prezint pe bucăți lucrurile importante din cartea asta și să semnalez ceea ce mie, ca persoană sceptică, mi s-au părut îndoielnice sau mi-au dat cu minus.
Ce e tulburarea de deficit de atenție și cum se manifestă
Gabor Mate vorbește direct despre ce este și cum se manifestă deficitul de atenție. ADD înseamnă attention deficit disorder, adică tulburarea de deficit de atenție. Vorbește despre cum o anumită parte din creier pur și simplu funcționează diferit la persoanele cu ADHD — fix partea care are legătură cu concentrarea și coordonarea. Face o grămadă de analogii utile pentru a înțelege cum se manifestă acest deficit, ceea ce mi s-a părut atât util, cât și empatic. Având el însuși ADHD, dar și copiii săi, vorbește despre aceste lucruri la prima mână. E adesea vulnerabil, dând exemple din propria viață și căsnicie, onestitate pe care am apreciat-o.
Cu toate astea, simt că se bazează prea mult pe puterea exemplului. Atunci când dă exemple, o face din trecut: când nu știa că are ADHD, nu avea nici aceeași stabilitate și maturitate emoțională, dar nici nu se implica (aproape) în niciun fel în creșterea copiilor, nevoile lor emoționale fiind cu totul la mamă. Asta pare să mărturisească, astfel încât atunci când oferă cu o siguranță debusolantă soluții pentru „vindecarea” deficitului de atenție bazându-se și pe experiența sa, mi se pare prea mult.
Pentru că în vreme ce pot avea încredere în el în ceea ce privește practica îndelungată a terapiei, mi-e mai greu să îl cred ca tată/soț și există aici margine cam tăioasă care seamănă nu neapărat cu ipocrizia, dar cu absența unei mărturisiri. În fond, nu poate să știe cum și ce ar fi fost diferit pentru copiii lui când erau mici dacă nu a pus în practică sfaturile pe care ni le oferă. De aceea, simt că aici puterea exemplului are dublu tăiș și trebuie luată cu jumătate de măsură.
În concepția sa, deficitul de atenție este psihosomatic. Nu în întregime, recunoaște că există de multe ori o componentă genetică importantă, dar că aceasta ar putea să nu se manifeste deloc dacă copilul (și, mai exact, creierul copilului) nu intră în contact cu un mediu care să stimuleze apariția ADHD-ului. Există în multe creiere posibilitatea acestui deficit, dar s-ar putea să nu se manifeste dacă copilul trăiește într-un mediu cât mai potrivit sieși. Nu doar că înțeleg asta, dar tind să cred că există o anumită dreptate aici pentru că știm deja că, după ce ne naștem, creierul continuă să se dezvolte.
Mediul este esențial în evoluția creierului, un lucru despre care vorbește cu multă atenție Lisa Feldman Barrett în Șapte lecții și jumătate despre creier, publicată în 2020, deci destul de recent. Gabor Mate nu spune altceva decât asta: că mediul impactează în mod direct și esențial creierul. Până aici, totul e în regulă. Problema este însă atunci când afirmă această supremație psihosomatică. Pe scurt, în concepția lui, ADHD-ul e aproape în întregime psihosomatic. Adică are cauze emoționale.
În ceea ce privește familiile și mediile disfuncționale, acest lucru este lesne înțeles. Mediul abuziv poate crea în mod real traume. Nu e vreo surpriză că mediul ne impactează și influențează în mod concret și direct. Cu toate astea, adevărata problemă a asumpțiilor sale este că ADHD-ul ăsta, pe care îl presupune cam în întregime genetic, se declanșează din cele mai mici „traume” pe care le întâlnește creierul tânăr în viața sa. Ca de exemplu, un tată absent. Zbang. ADHD-ul se manifestă. În mintea mea, toate astea sună foarte ciudat.
Totul pare psihosomatic
Mie mi se pare greu, dacă nu imposibil de cuantificat și verificat. Pentru că merge mai departe și spune că practic orice poate să declanșeze deficitul de atenție dacă există teren genetic acolo. Acești copii ultrasensibili pot să reacționeze mult mai tare la anumiți factori pe care alți copii i-ar ignora. Dar nu poți ști și nici nu poți verifica asta. Cred că asta e și problema mea cu presupoziția psihosmatică absolută. Nu e verificabilă din punct de vedere științific. E verificabilă statistic (dar nu concret, ci doar prin rezultate și corelarea unor medii disfuncționale) și, în cadrul unei terapii, și retrospectiv, terapeutul poate oferi zece mii de motive pentru care ADHD-ul tău sau al copilului tău este psihosomatic. Dar nu poate să știe, în mod real, poate doar presupune că aceste lucruri au putut duce la ADHD — fără să fie vorba întotdeauna de cadre disfuncționale, toxice sau abuzive.
Un exemplu destul de agresiv pe care-l dă Gabor Mate este ăsta: atunci când mama evită sau încetează un contact vizual cu copilul, copilul se simte trădat, trist, în fine, ceva negativ se întâmplă acolo, poate chiar abandon, în vreme ce dacă copilul se desprinde din privire, nimic din asta nu se întâmplă. Dacă ar fi să analizăm situația asta, cred că niciunul dintre noi, ca părinți, nu poate să spună cu mâna pe inimă că nu a încetat un contact vizual cu copilul său când era bebeluș. Cred că sunt puțini aceia care ar putea să-și amintească asta.
În acest caz, e imposibil de văzut dacă copilul are ADHD din cauza asta (sau una similară) și dacă ai fi putut face ceva să eviți asta. Adevărul e că nu ai fi putut face nimic dacă atât e suficient să declanșeze „gena” ADHD. Pentru că nu e cuantificabil și nici verificabil, atunci nu există nici metode precise. Există îndemnuri, dar nu mecanisme precise și sigure care să te asigure că copilul tău nu va avea tulburare de deficit de atenție.
Povestea mare a acestei cărți este că anumite traume din copilărie au stimulat și agravat simptomele persoanei cu ADHD. Și că există anumite mecanisme prin care să înlesnești anumite simptome. Primul ar fi să identifici cauzele astea psihosomatice și să lucrezi la ele. Iar acest lucru ar fi destul de îndelungat, de multe ori este necesară medicația și punctul de vedere al lui Mate mi s-a părut atât util, sincer, cât și benefic: pentru că, deși nu e un susținător activ al medicației ca primă metodă de confruntare a problemei, îi înțelege și susține importanța.
Mi s-a părut extrem de interesant și important faptul că ridică la fileu și problematica identității persoanelor cu ADHD. Dă exemplul mai multor persoane care au refuzat medicația pentru că „îi schimba” și nu știau cine mai sunt astfel, dar și pentru că găseau o anumită indecență în faptul că ceilalți îi acceptau sau iubeau mai ușor atunci când erau sub medicație. Asta cred că se poate transforma lesne într-o problemă etică importantă și cred că pentru 1999 e admirabil că a decis să adauge și acest detaliu. Cu toate astea, asumpțiile sale cu privire la apariția ADHD-ului mi se par exagerate, dacă nu chiar greșite.
Copilul anxios. Cum neîncrederea de sine precedă deficitul de atenție
Este firesc să te gândești că o persoană (copil sau adult) cu diverse probleme de „funcționare” poate căpăta mai multe probleme de încredere în sine. Mate pare să sugereze însă că această stare de neîncredere în sine și chiar anxietatea sporesc deficitul de atenție și apar chiar înaintea „agravării” simptomelor specifice ADHD-ului.
Ce spune, de fapt, e că un copil cu ADHD este în mod esențial un copil cu slabă încredere în sine. Pentru că ADHD-ul este o tulburare care îi poate face des pe alții să întrebe lucruri de genul: ce e în neregulă cu tine? De ce faci așa? De ce nu poți să înțelegi un lucru atât de simplu? De ce plângi din orice? De ce te enervezi din orice?, atunci e ușor de înțeles de ce se sporește sentimentul de neîncredere, stima de sine și chiar anxietatea.
Cu toate acestea, Mate spune că persoanele cu ADHD sunt hipersensibile, de aceea nici nu poți identifica în întregime stimulii de mediu care au putut declanșa tulburarea de deficit de atenție care, cu tot potențialul genetic, poate nu s-ar fi manifestat dacă mediul ar fi fost altfel. La fel, problema care survine cu presupoziția aceasta de bază este aceeași. Cum cuantifici? Cum îți dai seama? Cum poți, în orice caz, să măsori acest lucru și să-l demonstrezi? Nu poți decât să stipulezi și, retrospectiv, să încerci să construiești pe narativa psihosomatică pe care o asumi. Ceea ce, din punct de vedere obiectiv și poate științific, nu e tocmai ideal.
Însă în ceea ce privește înțelegerea problematicii stimei de sine, a anxietății, dar și a lucrurilor precum RSD (rejection sensitivity disorder, adică o hipersensibilitate la critica exterioară care poate duce la retragerea completă a individului dintr-un mediu sau activitate), e ușor de înțeles de ce la o persoană cu ADHD vor putea fi foarte ridicate. Mediul contribuie în mod activ, uneori chiar inconștient, la înrăutățirea acestor simptome, acest lucru pare cel puțin intuitiv. Mai sunt și alte cărți despre ADHD care vorbesc în aceeași cheie despre problematica încrederii în sine la persoanele cu ADHD (de exemplu Să înțelegem ADHD, Cristopher Green, Kit Chee, dar datează cam din aceeași perioadă).
ADHD și criminalitate
Psihologul Cătălin Stanciu vorbește puțin despre cartea aceasta din unghiul criminalității asociate cu tulburarea de ADHD. Cu alte cuvinte, o persoană cu ADHD e mai predispusă la a face infracțiuni din pricina modului în care se dezvoltă, nu doar creierul său și sinele ca persoană, ci și pentru că de obicei, după Gabor Mate, mediul favorizează apariția de ADHD. Deci multe persoane cu această tulburare vin din familii toxice, abuzive și disfuncționale și aceste influențe de mediu duc la consecințe destul de tulburătoare.
În cartea lui Ratey și Hallowell ADHD 2.0 (publicată în 2020) există o explicație mai amplă cu privire la de ce-ul din spatele asumpției că există o rată a criminalității posibil ridicată în privința persoanelor cu ADHD. Dacă vorbim despre indivizi cu probleme de comportament, care nu au reușit să se integreze, cu o stimă de sine redusă și cu o stare de supraviețuire și luptă continuă, atunci nu este dificil să tragem aceste concluzii.
Mai mult decât atât, e un prilej de revizitare a memoriei individuale: copiii problemă din școală, care nu se puteau integra și făceau pe clovnii, care dădeau ușor de bucluc și mai târziu s-au apucat de lucruri ilegale. Sunt sigură că toți avem astfel de exemple. Personal, nu am citit aceasta ca fiind miza cea mare a cărții lui Mate, interesul meu cu privire la această carte fiind diferit, însă este esențial de știut că nu problematica etică este cea care ne interesează, ci însăși recuperarea și posibilitatea îmbunătățirii mediului și conștiinței, înțelegerii colective cu privire la ADHD. Pe scurt: o persoană care comite acte infracționale, indiferent dacă are sau nu ADHD, trebuie să fie făcută responsabilă pentru actele sale întrucât nu este o condiție psihică suficientă care poate fi invocată ca pardon în cadrul unui proces.
Cum vindecăm ADHD-ul
Această vindecare, așa cum am mai spus, o iau nu doar cu jumătate de măsură, ci chiar aș spune că nu înțeleg foarte bine de ce s-a folosit acest termen, poate că healing din engleză are niște conotații diferite, cred că la concluzia aceasta am ajuns. Anume că nu este ceva atât de decisiv cum este vindecarea care, în mintea mea, presupune eradicarea ADHD-ului (un lucru imposibil, par să sugereze atât Ratey și Hallowell, cât și alte surse pe care le-am consultat, unele mai credibile decât altele).
Mate oferă câteva sfaturi pentru îmbunătățirea vieții cu ADHD — este esențială terapia, observarea acelor lucruri care au înrăutățit simptomele de ADHD și alte lucruri în care nu voi intra acum, căci se găsesc lesne în carte. Dar ce vreau să spun este că o parte din sfaturile generale pe care le oferă sunt într-adevăr chiar asta: sfaturi generale. Multe dintre ele sunt potrivite vieții oricărui individ, cu sau fără ADHD (includ, de exemplu, o alimentație echilibrată, mișcarea, ieșitul în aer liber, o comunicare emoțională corectă/matură, păstrarea unui mediu curat/ordonat ș.a.m.d.).
Problema cea mare pe care am identificat-o cu aceste sfaturi este că multe dintre ele sunt de fapt specifice dificultăților de funcționare ale persoanelor cu ADHD. Cu excepția celor care au și OCD, a face ordine într-un sertar e de fapt, de cele mai multe ori, o activitate imposibilă și dătătoare de anxietate. O persoană cu ADHD se va motiva de o mie de ori mai greu să facă plimbarea în aer liber, dar mai ales un exercițiu fizic constant. Multe persoane cu ADHD au o relație mai bizară cu mâncarea, dezvoltând mult mai ușor o tulburare de alimentație.
Ce vreau să spun este că aceste sfaturi generale sunt bune, dar în forma asta nu sunt nici practice, nici motivaționale, nu atunci când sunt văzute de o persoană cu această tulburare care se confruntă tocmai cu aceste dificultăți de funcționare. Simt că exact aici pare să fi uitat ceva esențial: persoana cu ADHD nu e leneșă, nu e că nu vrea, ci că uneori chiar nu poate. E adevărat că toate acele lucruri ar îmbunătăți viața oricui, dar a citi despre ele atunci când te confrunți cu ele, într-o carte în care speri mai ales să găsești empatie și soluții fezabile, nu știu cât e de util. Cred că dacă ar fi făcut secțiunea asta a cărții mai scurtă, ar fi fost mai empatic. Însă pot să înțeleg necesitatea acestor sfaturi care, luate concret, sunt utile.
Câteva concluzii despre ADHD
Cu alte cuvinte, de dragul sintetizării, acestea sunt lucrurile importante de reținut din lectura mea asupra acestei cărți:
- ADHD – terminologia corectă nu mai este ADD, ci ADHD pentru că s-a ajuns la un consens în privința faptului că tulburarea de deficit de atenție vine întotdeauna și cu o formă de hiperactivitate, manifestată diferit în funcție de individ. (O sursă utilă aici e cartea lui Ratey și Hallowell, ADHD 2.0)
- Nu cred că deficitul de atenție poate fi vindecat și cu toate că Gabor Mate pare să susțină asta în concluzia cărții sale, privesc asta cu mult scepticism pentru că sfaturile pe care le oferă în privința ADHD-ului au legătură cu mascarea și îmbunătățirea vieții cu ADHD, nu o vindecă, dar o înțelegere corectă a copilăriei, experiențelor și problemelor date de ADHD ajută la a manevra situația mult mai bine. Uneori împreună cu medicamentele.
- Gabor Mate susține că ADHD-ul este aproape în întregime psihosomatic. Aș lua și asta cu jumătate de măsură pentru că acest lucru este o presupoziție imposibil de verificat/cuantificat. Nu spun că nu e așa, de fapt, cred că o mulțime din lucrurile cu care ne confruntăm sunt pe fond emoțional și o privire atentă asupra nou înșine, terapeutică, poate să ne ajute să ne înțelegem mai bine (cu sau fără ADHD). Cu toate astea, presupoziția psihosomatică nu este demonstrată în cartea asta și nici nu se încearcă în vreun fel altfel decât prin exemple și o oarecare statistică personală.
- ADHD nu poate fi o scuză a criminalității. Acest lucru nu înseamnă că anumite persoane care au comis infracțiuni nu au nevoie de reabilitare sau terapie. Din contră, punctul forte aici este importanța mediului și posibilitatea reală a ocolirii acestei realități crude printr-o terapie corespunzătoare (la timp).
- Traumele și experiențele din copilărie afectează toți indivizii, nu doar persoanele cu ADHD. Dar este credința autorului și mi se pare că există un consens academic în privința asta că persoanele cu ADHD sunt hipersensibile. De aceea, dacă sunt sau nu declanșate de mediu complet aceste simptome, e greu de spus, însă pare indiscutabil faptul că întâlnirea cu un mediu toxic înrăutățește simptomele ADHD-ului, ceea ce duce la o calitate a vieții scăzută pentru persoanele cu ADHD și cele care le înconjoară.
Gabor Mate scrie frumos și ademenitor și sunt mai multe lucruri utile și interesante în cartea asta. Dar vă îndemn să nu vă lăsați complet fascinați și să nu lăsați capacitatea critică la ușă. E o carte cu presupoziții mari, nedemonstrate și fără prea mult suport științific. Presupozițiile lui despre componenta genetică uriașă, dar mai ales a declanșării problemelor din cele mai mici traume (să vorbim iar despre întreruperea contactului vizual de către un părinte când e copilul bebeluș, factor declanșator de traumă?!) mi se par nu doar colosale, ci periculoase pentru cititorul obișnuit, care nu știe prea multe despre subiect. S-ar putea să creadă că e adevărat și, poate, să se învinovățească excesiv dacă e părinte sau să frecventeze vreo sectă dubioasă, că sunt atâtea, care promit marea cu sarea și vindecarea.
Mi-ar plăcea, în aceeași măsură, dacă un specialist ar face un comeback article pe tema asta, să analizeze problematicile pe care eu le-am identificat în carte ca cititoare sceptică și să ne ofere o viziune specialistă asupra lor. Cred că ar fi într-adevăr util pentru toată comunitatea persoanelor care se confruntă în vreun fel sau altul cu problematica ADHD-ului în viața lor. Și, mai mult, le-ar oferi niște mecanisme importante pentru lecturi viitoare.